Ibricul, gulia şi prostia

Astăzi este prima dată când scriu cu diacritice de când sunt aici. În ultima vreme, mă apasă că nu pot zice pe limba mamei, aia moldovenească plină de zvâc, orice îi vine unui om să spună minut după minut în viaţa lui măruntă. După umila mea părere, cred că proaspătul imigrant suferă cel mai tare nu după leuştean, sarmalele şi micii turcilor, ci după libertatea de a se face înţeles şi cînd vrea să cumpere gulii, şi când se dă deştept.

În ultima vreme, nu am fost deloc deşteaptă. Din contră. Aş putea spune că nici când am trăit o vară cu povara corigenţei la matematică, într-a şaptea, nu m-am simţit mai supărată pe micimea mea. Na, traduceţi voi asta cu micimea! Nu aş şti într-o mie de ani cum se zice la maşinuţa aia de face găuri în hârtie ca să o pui la dosar şi deja m-am plictisit eu să îi pun pe oameni să-şi repete numele, care, în majoritatea cazurilor, sunt Popescu, Ionescu, Johnescu. Maşinuţă, maşinuţă, dar mare-i ruşinea faţă de mine însămi că nu îmi vin în minte cuvinte pe care altfel, acasă, le foloseam pe englezeşte intercalate cu moldovenismele mamei.

Al naibii dacă m-am gândit vreodată că va fi important să ştiu să cer ibric pe englezeşte. Iar de asta ai nevoie rar, dar să vezi altele cum te frustrează. M-a impresionat o fostă colegă din România care mi-a pus în vedere, cu limbă de plecare, să nu îmi pierd simţul umorului. Nu mi l-am pierdut, doar că aici dau mult din mâini şi mă maimuţăresc mai mult. Că e greu să zici repede cuvinte care-ţi curg deja în româneşte prin căpşor. E ca şi cum aş traduce limba românească în semne.

Toţi ceilalţi imigranţi din jur îmi zic că trece. Mă întreb după câte vizite la piaţă şi după câte momente de idioţenie magistrală în faţa perforatorului de hârtie, spre care arăţi doar şi spui: holes, holes...

PS: După cum probabil aţi dibuit până acum, frunstrarea de piaţă şi viaţă îmi aparţine mie, Ionela, soţie de om cu două facultăţi de matematică şi căruia îi plac foarte mult guliile.