Duminica în familie

Tocmai am dat peste un articol recent semnat de o fostă colegă de facultate, fată de care mi-s tare mândră de altfel, cu un titlu mai mult decât puternic: ,,Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Şi uite aşa am devenit handicapaţi.''

Şi uite aşa mi s-a pus un nod în gât, în genul ăluia de care am vrut să scap când mi-am părăsit părinţii, prietenii şi ţara. Ţara ,,Câinelui şi căţelului", cum îi spun eu, pentru că îmi aminteşte, iată, şi de pe alt continent, că suntem rasişti, xenofobi, homofobi samd, deşi noi ne luptăm îndârjit, ca români, cu discriminarea. Nu fata care a scris m-a supărat, nicidecum, ci industria şi societatea care a permis aşa o treabă urâtă. Şi ţara asta care nu se mai satură să îşi râdă de cei mai în nevoie. Doar nu s-or ridica toţi handicapaţii să îi fugărească şi să îşi ceară dreptatea, nu?

Call me a bitch, but don't be one şi nu lua handicapul în derâdere. Am învăţat o lecţie grea în România: dacă nu ai pe cineva în familie cu handicap sau printre prieteni, nu poţi înţelege ce înseamnă şi nu poţi să te autoeduci să nu mai îţi iasă ,,Zici că sunt handicapat!, ce handicapat! băi, handicapatule!'' Şi am mai învăţat că sunt frumoşi oamenii care trăiesc cu un handicap - fie că îl au din naştere, fie că l-au dobândit într-un accident (şi nimeni nu se gândeşte că i s-ar putea întâmpla). Au acel ceva care ne lipseşte nouă, celor care doar ne plângem cât de perfecţi suntem şi cum ceilalţi nu văd asta.

Duminică, pe 2 decembrie, la TVR1, la 14.30, Gala Persoanelor cu Dizabilităţi. Universul poate fi mai larg.

PS: Mătuşa mea, Mihaela, avea sindrom Down. Duminica asta va  fi frumoasă, ca şi cum am fi împreună.

Gimme me sugar, baby!

Cred că unii dintre voi ştiu povestea cu primul nostru animal de companie, pe care l-am avut când ne-am mutat în casă nouă în România. I-am spus Jerry. Şi da, este vorba despre o rozătoare. Care s-a dovedit până la urmă un şobolan, ajuns în apartamentul nostru nou de la mansarda romantică prin gaura de la hotă, sobolan care se delecta cu bunătăţile cumpărate de la supermarket şi depozitate pe jos, căci nu aveam mobilă. Jerry a trecut prin mai multe etape. Întâi a fost doar Jerry. Apoi a fost Jerry Captivus, cât a stat închis în baie, unde speram noi să îl prindem în capcană. Rămâne în istorie ca Jerry Babanu'. Îl avantajau dimensiunile, ce-aş mai putea zice.

Aici, în Canada, avem un nou animal de companie. Îi spunem "Fata". Tot rozătoare e, dar mai drăgălaşă, că, deh, avem şi noi gusturi mai bune dacă tot ne-am lăsat de stres. Veveriţa despre care vorbim e neagră şi sărită de pe fix. Adi a fost cel care, sub privirile mele dezaprobatoare ("alooo, ai 34 de ani!"), a început să-i lase alune pe mocheta din fata uşii. Nu oricum, alune glazurate, de m-am temut că inventăm veveriţa diabetică. Şi aia venea şi le înghiţea, dar noi nu prea o băgam în seamă. Până într-o dimineaţă de weekend, când dormeam duşi ca în orice zi fără muncă. Numa' că animalu nu ştie când e weekend, aşa că, dezamăgită de lipsa alunelor, a început să ţipe. Aşa de tare, că ne-am trezit. Crăcănată, bălăngănindu-se pe o creangă, urla: "Gimme me sugar, baby!"

Şi i-am dat. În fiecare zi de atunci. Între timp, am trecut-o la alune sănătoase, fără zahăr. Tot între timp, ea şi-a făcut un prieten. Dar a fost doar pe interes, că veneau împreună pe preş, ăla îi halea alunele şi atât. Fata noastră s-a deşteptat între timp şi l-a lăsat pe profitor. Vine din nou singură, îl pândeşte pe Adi când pune alune şi apare imediat după cu burta goală şi coada foarte neagră în zăpadă. 

Azi am gasit-o în cutia poştală. Oare vrea să ne la lase vreo scrisoare de mulţumire? S-a speriat fata, a fugit aşa, pe vertical, cât ţine tot peretele exterior. Şi eu m-am speriat, ţin să zic. Orişicât, nu cât m-am speriat când m-a ameninţat Adi cu  "Te scot în zăpadă şi te bat cu veveriţa la fund". Asta da imagine despre Canada!

Jurnalul de dor al pinguinei Atâtica

Faza I: Văleu!

De când mă ştiu, sunt nebună cu munca. Mă identific cu serviciul meu şi intensitatea vieţii mi-e dată de farmecul lui. O fi prost sau nu, la vârsta asta mai greu shimbi obiceiuri prosteşti. Ce te faci, însă, când ajungi să nu îţi placă sau, mai rău, să nu înţelegi exact ce faci? Orice altă limbă, oricât de bine o ştii acasă la tine, nu ajunge la fel de repede la neuron ca limba maternă. Îţi dai seama de asta când ajungi să trăieşti, găteşti, împrieteneşti, suni la doctor şi altele. Şi astfel lumea la muncă îţi spune, scurt: ''Sună acolo.(audible)..bjddhsdjsahdsa (non-audible).... OK?" şi, după vreo 3 minute, te loveşte. Oare unde o fi zis să sun? după una-două experienţe asemenea, îţi vine să jeleşti ''Văleuuu, văleeeuuu!''. Cum să spun că nu mi-s chiar aşa proastă?

Faza II: Contextuzalizare. Că-i mai bine. Precis.

Întotdeauna o certam pe prietena Anca. Pentru că, deşi ajunsă în State cu acte în regulă, unde îi plăcea tare ce făcea, voia sarmale şi la crâşmă pe Lipscani. Nu aş fi avut cum să înţeleg că, de fapt, prietenii erau cei care lipsesc. Oameni care să înţeleagă exact ce zici, repede, fără "Văleuuuuu!". Şi din nou: "Văleuuuu!"

Faza III: Revenind...

Întotdeauna mi-a plăcut Ada Milea. Recunosc, m-am îndrăgostit un pic mai tare de soţ când am aflat că o cunoaşte, a fost la ea la Târgu Mureş în studenţie, iar Ada (nu că-i frumos să fii familiar?) i-a cumpărat parizer. Lui şi altor derbedei, deh... studenţi manieraţi şi flămânzi. În ultimele zile, ascult Apolodor al lui Gellu Naum, interpretat de fimeia cu ochii verzi nebuni şi, uneori, costum de ski la concerte, Ada Milea. 

Faza IV: Decret de la pinguina Atâtica.

Apolor este un pinguin călător care pleacă de lângă cămila Suzy şi de lângă alţi prieteni din circul de la Bucureşti unde lucra, căci îi era dor de fraţii lui din Labrador. Aşa începe, aşa se termină: ''Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!''

http://www.youtube.com/watch?v=5yeDIibFCDM