Duminica în familie

Tocmai am dat peste un articol recent semnat de o fostă colegă de facultate, fată de care mi-s tare mândră de altfel, cu un titlu mai mult decât puternic: ,,Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Şi uite aşa am devenit handicapaţi.''

Şi uite aşa mi s-a pus un nod în gât, în genul ăluia de care am vrut să scap când mi-am părăsit părinţii, prietenii şi ţara. Ţara ,,Câinelui şi căţelului", cum îi spun eu, pentru că îmi aminteşte, iată, şi de pe alt continent, că suntem rasişti, xenofobi, homofobi samd, deşi noi ne luptăm îndârjit, ca români, cu discriminarea. Nu fata care a scris m-a supărat, nicidecum, ci industria şi societatea care a permis aşa o treabă urâtă. Şi ţara asta care nu se mai satură să îşi râdă de cei mai în nevoie. Doar nu s-or ridica toţi handicapaţii să îi fugărească şi să îşi ceară dreptatea, nu?

Call me a bitch, but don't be one şi nu lua handicapul în derâdere. Am învăţat o lecţie grea în România: dacă nu ai pe cineva în familie cu handicap sau printre prieteni, nu poţi înţelege ce înseamnă şi nu poţi să te autoeduci să nu mai îţi iasă ,,Zici că sunt handicapat!, ce handicapat! băi, handicapatule!'' Şi am mai învăţat că sunt frumoşi oamenii care trăiesc cu un handicap - fie că îl au din naştere, fie că l-au dobândit într-un accident (şi nimeni nu se gândeşte că i s-ar putea întâmpla). Au acel ceva care ne lipseşte nouă, celor care doar ne plângem cât de perfecţi suntem şi cum ceilalţi nu văd asta.

Duminică, pe 2 decembrie, la TVR1, la 14.30, Gala Persoanelor cu Dizabilităţi. Universul poate fi mai larg.

PS: Mătuşa mea, Mihaela, avea sindrom Down. Duminica asta va  fi frumoasă, ca şi cum am fi împreună.