Știi momentele alea când realizezi că faci un lucru tare ciudat, care ți se părea normal o fracțiune de secundă în urmă? Un așa moment am avut și eu acum două zile. Eram pe autostradă, aveam asfințitul în față și un plăcut miros de leuștean mă înconjura. Și atunci m-a lovit. Conduceam pe o autostradă în oraș (care n-am avut noroc să avem așa ceva și în România), iar pe bancheta din spate stăteau comode două ghivece de leuștean provenit din grădina unor prieteni și replantat în pământ de flori. Acum un an, probabil că aș fi fost pe centura Bucureștiului cu un scaun rulant în portbagaj, dacă ar fi să mă gândesc la o situație asemănătoar de stranie.
Ce mi s-a întâmplat în ultimul an? În afară că apreciez mai mult leușteanul de când nu-l mai găsesc la piață?
Primul lucru care îmi vine în minte ar fi încercarea continuă de a mă repoziționa în viața de zi cu zi fără prieteni. Nu zic că nu avem ceva prieteni și aici, dar ce îmi lipsește cel mai tare este intimitatea pe care o aveam acasă cu oamenii. Majoritatea imigranților suferă de același lucru probabil. Dacă îți asumi asta, totul îți va merge strună într-o altă țară.
În anul care a trecut, pot spune că mi-am găsit limitele. Acum știu cât mă pot întinde. Nu le-am aflat în cel mai ușor fel, am tot dat cu capul de prag. Acum știu, de exemplu, că mă intimidez nu în fața unor oameni deștepți, educați, cu funcții etc., ci în fața celor care mă iau tare. Un neuron în blugi mă poate readuce la faza alfabetului într-un minut. Noroc că aici nu sunt prea mulți care să-mi strige: ''Nu vezi, fă, că am BMW?''
De când am plecat, am devenit mai sănătoasă. Mănânc mai bine, îmi este mai bine și la cap. Sunt mai liniștită chiar și cu schimbările majore de job, casă, limbă, etc. E bine să știi că viața este cât de cât previzibilă. Ca urmare, ne-am luat și casă. Nu credeam că voi mai avea curajul ăsta, după ce ni s-a întâmplat în România cu băncile. Cum nu credeam că aș putea să urăsc cum urăsc relația pe care am avut-o cu francul elvețian.
Și am mai realizat ceva anul ăsta: viața nu se termină la 60 de ani. De acasă de la Iași, am învățat că, după așa o vârstă, aspiri la titlul de Băbăciune-Mortăciune, cum zice mama. Dar uite că nu e așa, aici am găsit oameni care își schimbă cariera la 50+ și, în general, nu te pensionezi atunci, pentru că viața abia reîncepe, abia ce ți-au plecat copiii la casele lor. Chiar și când se pensionează, mulți își iau un alt serviciu, de exemplu vânzători la magazin, după ce au fost șefi o viață. Ca să rămână activi. Să fii vânzător în România când ești adult e o rușine, nu? Aici, însă, nu e, fiincă nu e o rușine să muncești. Nu am jobul vieții mele, m-am apucat de școală, fac și un pic de radio și mă pregătesc de alte schimbări după ce mă întorc din vacanța din România. Go granny!
Reintroducând leușteanul în poveste, cam asta e viața mea la un an de Canada: încetișor, replantez totul în pământ de flori.
No comments:
Post a Comment