Come Hell or High Water

Dupa cum cred ca stiti, de la noi de pe Facebook sau din alte surse, Calgary si Alberta in general au avut parte de cele mai mari inundatii din istorie. Cifrele sunt impresionante: daune de miliarde, o suta de mii de oameni evacuati doar in Calgary - majoritatea s-au intors acasa, dar sunt in continuare cartiere unde nu e curent si, desi te lasa sa intri si sa repari ce se poate repara, nu ai voie sa innoptezi. Centrul orasului a suferit printre cele mai mari pagube si sunt cladiri care nu vor avea curent cel putin inca o saptamana, drept pentru care toti colegii mei lucreaza de acasa saptamana asta.
Dar ce vreau eu sa povestesc este reactia oamenilor de aici - spirit de solidaritate cum credeam ca se intampla doar in filme. E deja clasica povestea cu Nenshi, primarul orasului, care da pe tweet dimineata la 7 ca e nevoie de aproximativ 600 de voluntari si in cateva ore se strang 2500 de oameni la locul de intalnire; a doua zi. la aceeasi ora, stadionul e plin de voluntari. Dar asta era doar partea cu cei organizati mai oficial asa, numarul oamenilor care pur si simplu s-au dus sa ajute este cu mult mai mare.
Intai trebuie sa va zic ca de joi, de cand a fost emis ordinul de evacuare, am stat cu frica in san ca nu stiam ce s-a intamplat cu casa in care urmeaza sa ne mutam in mai putin de o luna. Era in zona de evacuare obligatorie, dar la limita, asa ca noi speram sa nu fie afectata; am incercat duminica, odata ce s-au oprit ploile si a inceput sa mai scada raul,  sa ma duc sa vad cum arata, dar podurile si strazile spre cartier erau blocate de masini de politie. Luni nu am putut sa ajung, dar ieri nu am lucrat asa ca mi-am luat inima in dinti, m-am suit pe bicicleta si am plecat spre locul faptei. Imediat ce am intrat in cartier, mi-am dat seama ca e nasol: noroi pe strazi, case cu saltele ude, moloz si mobila rupta in fata, ce mai, peisaj de dupa dezastru. Ajung si la noi la (viitoarea) casa si sunt intampinat de un grup de 5-6 voluntari murdari si obositi, care muncisera toata ziua sa curete nivelul inferior (casa e ceea ce se cheama split level, un nivel undeva intre subsol si parter si altul undeva intre parter etaj unu): pompat apa din demisol, smuls peretii (de carton sau din ce naiba sunt) pe jumatate de metru de la podea, scos mocheta, mobile, curatat pe jos, dat cu clor etc. Nu prea mai era de facut nimic acolo si, usurat un pic ca se pare ca pagubele vor fi acoperite de asigurare si omul mi-a zis ca va repara totul pana ne mutam, ma duc sa vad daca nu pot sa ajut si eu pe cineva, simitindu-ma cu musca pe caciula ca eu am stat bine mersi acasa in timp ce altii trebaluiau prin noroi pentru viitoarele mele acareturi.

Ei si de-aici incepe partea de poveste: intai ca am bantuit vreo juma' de ora si am intrebat pe la 10-12 case daca au nevoie de ajutor si rezultatul a fost oameni zambind cu gura pana dincolo de urechi, spunandu-mi ca merci fain, you guys are great, dar am deja 10 voluntari care ma ajuta, incearca la vecini ca parca acolo erau mai putini. Fara sa exagerez, estimand undeva la 2000 de familii/case afectate de inundatii in cartierul ala, trebuie sa fi fost pe putin 6000 de voluntari veniti in ajutor. Efectiv, la fiecare casa erau intre 8 si 15 oameni innoroiti pana in albul ochilor, dar cu ochii razand. Mergand pe strada, nu stiam ce sa ma impresioneze mai mult, peisajul apocaliptic din fata caselor, cu munti de moloz si mobila rupta si uda sau faptul ca misuna de oameni ajutandu-se unii pe altii, vorbind si facand glume.

Asta e alta chestie, nu am vazut pe nimeni, nici  cat am stat acolo si nici pe la tv sau in miile de poze de pe fb si de prin ziare sa planga si sa-si smulga parul din cap, desi au fost o gramada care au ramas fara nimic, le-a luat sau stricat apa tot. Celor la care am ramas sa ii ajut pana la urma, vreo 5 ore am stat asa, avusesera apa de un metru jumate in demisol, si nu doar o juma de zi, cum a fost la noi unde s-a inundat doar cand a fost cota maxima si s-a retras relativ repede, ci de joi seara pana duminica la pranz cand a inceput sa se retraga; dar ei faceau misto ca nu mai e nici-o masina curata in cartier sau ca ala a pierdut pariul cine aluneca primul in noroi si cade in cur.

In afara de oamenii care au tot venit sa intrebe daca mai e nevoie de ajutor, altii veneau cu truck-urile personale sa incarce gunoiul si sa-l duca la groapa; evident ca masinile "rebu" cum ar veni nu faceau fata, asa ca toti astia de care facem eu si cu Ionela misto ca ce dracu iti trebe ditai monstru de masina mergeau pe strazi, opreau in fata caselor si intrebau daca nu e nevoie de un transport. Nu mai zic ca erau baxuri de apa la fiecare colt de strada si treceau la fiecare 20-30 de minute oameni cu te miri ce de macat si baut - apa, suc, bere, gogosi, sandvisuri, hot-dogs, de la oameni care se duceau sa cumpere o lada de merdenele si veneau sa hraneasca voluntarii si sinistratii la restaurante care hotarasera ca azi gatesc gratis.

Cea mai tare faza, mi-a povestit un prieten ca s-a intalnit cu un tip care, evacuat fiind, se ducea sa dea biscuiti ratelor din Princess Island Park, unde, fiind apa mare si murdara, nu aveau saracele ce manca.

Nici reactia guvernului sau a primariei nu a fost mai prejos, premierul a zis ca isi baga picioarele in buget si aloca un miliard de dolari pentru reconstructie, incluzand un card de debit de $1250 de adult si $500 de copil pentru necesitati imediate si un altul de $25.000 de casa pt mai incolo, in nustiuce conditii; drumurile au inceput sa fie reparate aproape imediat ce a incetat sa ploua; Saddledome, un fel de sala polivalenta unde intrase apa pana la nivelul randului 10 (cu o gramada de incaperi sub nivelul solului), a fost deja golita de apa si nu planuiesc sa amane nici-un spectacol; iar organizatorii Stampede festival, a carui locatie Stampede Park a fost printre cele mai afectate, si care ar trebui sa inceapa pe 5 iulie (i se spune  "the greatest show on earth" si se tine de 100 de ani incoace, veteran trecut prin 2 razboaie mondiale si 2 mari crize) ei bine va avea loc si anul asta - come hell or high water.

Poze din Bowness, cartierul unde ne mutam noi:

update: tocmai am citit cata apa au scos din Saddledome: 110 milioane litri

Leușteanul de Canada vine pe autostradă

Știi momentele alea când realizezi că faci un lucru tare ciudat, care ți se părea normal o fracțiune de secundă în urmă? Un așa moment am avut și eu acum două zile. Eram pe autostradă, aveam asfințitul în față și un plăcut miros de leuștean mă înconjura. Și atunci m-a lovit. Conduceam pe o autostradă în oraș (care n-am avut noroc să avem așa ceva și în România), iar pe bancheta din spate stăteau comode două ghivece de leuștean provenit din grădina unor prieteni și replantat în pământ de flori. Acum un an, probabil că aș fi fost pe centura Bucureștiului cu un scaun rulant în portbagaj, dacă ar fi să mă gândesc la o situație asemănătoar de stranie.

Ce mi s-a întâmplat în ultimul an? În afară că apreciez mai mult leușteanul de când nu-l mai găsesc la piață?
Primul lucru care îmi vine în minte ar fi încercarea continuă de a mă repoziționa în viața de zi cu zi fără prieteni. Nu zic că nu avem ceva prieteni și aici, dar ce îmi lipsește cel mai tare este intimitatea pe care o aveam acasă cu oamenii. Majoritatea imigranților suferă de același lucru probabil. Dacă îți asumi asta, totul îți va merge strună într-o altă țară.

În anul care a trecut, pot spune că mi-am găsit limitele. Acum știu cât mă pot întinde. Nu le-am aflat  în cel mai ușor fel, am tot dat cu capul de prag. Acum știu, de exemplu, că mă intimidez nu în fața unor oameni deștepți, educați, cu funcții etc., ci în fața celor care mă iau tare. Un neuron în blugi mă poate readuce la faza alfabetului într-un minut. Noroc că aici nu sunt prea mulți care să-mi strige: ''Nu vezi, fă, că am BMW?''

De când am plecat, am devenit mai sănătoasă. Mănânc mai bine, îmi este mai bine și la cap. Sunt mai liniștită chiar și cu schimbările majore de job, casă, limbă, etc. E bine să știi că viața este cât de cât previzibilă. Ca urmare, ne-am luat și casă. Nu credeam că voi mai avea curajul ăsta, după ce ni s-a întâmplat în România cu băncile. Cum nu credeam că aș putea să urăsc cum urăsc relația pe care am avut-o cu francul elvețian.

Și am mai realizat ceva anul ăsta: viața nu se termină la 60 de ani. De acasă de la Iași, am învățat că, după așa o vârstă, aspiri la titlul de Băbăciune-Mortăciune, cum zice mama. Dar uite că nu e așa, aici am găsit oameni care își schimbă cariera la 50+ și, în general, nu te pensionezi atunci, pentru că viața abia reîncepe, abia ce ți-au plecat copiii la casele lor. Chiar și când se pensionează, mulți își iau un alt serviciu, de exemplu vânzători la magazin, după ce au fost șefi o viață. Ca să rămână activi. Să fii vânzător în România când ești adult e o rușine, nu?  Aici, însă, nu e, fiincă nu e o rușine să muncești. Nu am jobul vieții mele, m-am apucat de școală, fac și un pic de radio și mă pregătesc de alte schimbări după ce mă întorc din vacanța din România. Go granny!

Reintroducând leușteanul în poveste, cam asta e viața mea la un an de Canada: încetișor, replantez totul în pământ de flori.