Come Hell or High Water

Dupa cum cred ca stiti, de la noi de pe Facebook sau din alte surse, Calgary si Alberta in general au avut parte de cele mai mari inundatii din istorie. Cifrele sunt impresionante: daune de miliarde, o suta de mii de oameni evacuati doar in Calgary - majoritatea s-au intors acasa, dar sunt in continuare cartiere unde nu e curent si, desi te lasa sa intri si sa repari ce se poate repara, nu ai voie sa innoptezi. Centrul orasului a suferit printre cele mai mari pagube si sunt cladiri care nu vor avea curent cel putin inca o saptamana, drept pentru care toti colegii mei lucreaza de acasa saptamana asta.
Dar ce vreau eu sa povestesc este reactia oamenilor de aici - spirit de solidaritate cum credeam ca se intampla doar in filme. E deja clasica povestea cu Nenshi, primarul orasului, care da pe tweet dimineata la 7 ca e nevoie de aproximativ 600 de voluntari si in cateva ore se strang 2500 de oameni la locul de intalnire; a doua zi. la aceeasi ora, stadionul e plin de voluntari. Dar asta era doar partea cu cei organizati mai oficial asa, numarul oamenilor care pur si simplu s-au dus sa ajute este cu mult mai mare.
Intai trebuie sa va zic ca de joi, de cand a fost emis ordinul de evacuare, am stat cu frica in san ca nu stiam ce s-a intamplat cu casa in care urmeaza sa ne mutam in mai putin de o luna. Era in zona de evacuare obligatorie, dar la limita, asa ca noi speram sa nu fie afectata; am incercat duminica, odata ce s-au oprit ploile si a inceput sa mai scada raul,  sa ma duc sa vad cum arata, dar podurile si strazile spre cartier erau blocate de masini de politie. Luni nu am putut sa ajung, dar ieri nu am lucrat asa ca mi-am luat inima in dinti, m-am suit pe bicicleta si am plecat spre locul faptei. Imediat ce am intrat in cartier, mi-am dat seama ca e nasol: noroi pe strazi, case cu saltele ude, moloz si mobila rupta in fata, ce mai, peisaj de dupa dezastru. Ajung si la noi la (viitoarea) casa si sunt intampinat de un grup de 5-6 voluntari murdari si obositi, care muncisera toata ziua sa curete nivelul inferior (casa e ceea ce se cheama split level, un nivel undeva intre subsol si parter si altul undeva intre parter etaj unu): pompat apa din demisol, smuls peretii (de carton sau din ce naiba sunt) pe jumatate de metru de la podea, scos mocheta, mobile, curatat pe jos, dat cu clor etc. Nu prea mai era de facut nimic acolo si, usurat un pic ca se pare ca pagubele vor fi acoperite de asigurare si omul mi-a zis ca va repara totul pana ne mutam, ma duc sa vad daca nu pot sa ajut si eu pe cineva, simitindu-ma cu musca pe caciula ca eu am stat bine mersi acasa in timp ce altii trebaluiau prin noroi pentru viitoarele mele acareturi.

Ei si de-aici incepe partea de poveste: intai ca am bantuit vreo juma' de ora si am intrebat pe la 10-12 case daca au nevoie de ajutor si rezultatul a fost oameni zambind cu gura pana dincolo de urechi, spunandu-mi ca merci fain, you guys are great, dar am deja 10 voluntari care ma ajuta, incearca la vecini ca parca acolo erau mai putini. Fara sa exagerez, estimand undeva la 2000 de familii/case afectate de inundatii in cartierul ala, trebuie sa fi fost pe putin 6000 de voluntari veniti in ajutor. Efectiv, la fiecare casa erau intre 8 si 15 oameni innoroiti pana in albul ochilor, dar cu ochii razand. Mergand pe strada, nu stiam ce sa ma impresioneze mai mult, peisajul apocaliptic din fata caselor, cu munti de moloz si mobila rupta si uda sau faptul ca misuna de oameni ajutandu-se unii pe altii, vorbind si facand glume.

Asta e alta chestie, nu am vazut pe nimeni, nici  cat am stat acolo si nici pe la tv sau in miile de poze de pe fb si de prin ziare sa planga si sa-si smulga parul din cap, desi au fost o gramada care au ramas fara nimic, le-a luat sau stricat apa tot. Celor la care am ramas sa ii ajut pana la urma, vreo 5 ore am stat asa, avusesera apa de un metru jumate in demisol, si nu doar o juma de zi, cum a fost la noi unde s-a inundat doar cand a fost cota maxima si s-a retras relativ repede, ci de joi seara pana duminica la pranz cand a inceput sa se retraga; dar ei faceau misto ca nu mai e nici-o masina curata in cartier sau ca ala a pierdut pariul cine aluneca primul in noroi si cade in cur.

In afara de oamenii care au tot venit sa intrebe daca mai e nevoie de ajutor, altii veneau cu truck-urile personale sa incarce gunoiul si sa-l duca la groapa; evident ca masinile "rebu" cum ar veni nu faceau fata, asa ca toti astia de care facem eu si cu Ionela misto ca ce dracu iti trebe ditai monstru de masina mergeau pe strazi, opreau in fata caselor si intrebau daca nu e nevoie de un transport. Nu mai zic ca erau baxuri de apa la fiecare colt de strada si treceau la fiecare 20-30 de minute oameni cu te miri ce de macat si baut - apa, suc, bere, gogosi, sandvisuri, hot-dogs, de la oameni care se duceau sa cumpere o lada de merdenele si veneau sa hraneasca voluntarii si sinistratii la restaurante care hotarasera ca azi gatesc gratis.

Cea mai tare faza, mi-a povestit un prieten ca s-a intalnit cu un tip care, evacuat fiind, se ducea sa dea biscuiti ratelor din Princess Island Park, unde, fiind apa mare si murdara, nu aveau saracele ce manca.

Nici reactia guvernului sau a primariei nu a fost mai prejos, premierul a zis ca isi baga picioarele in buget si aloca un miliard de dolari pentru reconstructie, incluzand un card de debit de $1250 de adult si $500 de copil pentru necesitati imediate si un altul de $25.000 de casa pt mai incolo, in nustiuce conditii; drumurile au inceput sa fie reparate aproape imediat ce a incetat sa ploua; Saddledome, un fel de sala polivalenta unde intrase apa pana la nivelul randului 10 (cu o gramada de incaperi sub nivelul solului), a fost deja golita de apa si nu planuiesc sa amane nici-un spectacol; iar organizatorii Stampede festival, a carui locatie Stampede Park a fost printre cele mai afectate, si care ar trebui sa inceapa pe 5 iulie (i se spune  "the greatest show on earth" si se tine de 100 de ani incoace, veteran trecut prin 2 razboaie mondiale si 2 mari crize) ei bine va avea loc si anul asta - come hell or high water.

Poze din Bowness, cartierul unde ne mutam noi:

update: tocmai am citit cata apa au scos din Saddledome: 110 milioane litri

Leușteanul de Canada vine pe autostradă

Știi momentele alea când realizezi că faci un lucru tare ciudat, care ți se părea normal o fracțiune de secundă în urmă? Un așa moment am avut și eu acum două zile. Eram pe autostradă, aveam asfințitul în față și un plăcut miros de leuștean mă înconjura. Și atunci m-a lovit. Conduceam pe o autostradă în oraș (care n-am avut noroc să avem așa ceva și în România), iar pe bancheta din spate stăteau comode două ghivece de leuștean provenit din grădina unor prieteni și replantat în pământ de flori. Acum un an, probabil că aș fi fost pe centura Bucureștiului cu un scaun rulant în portbagaj, dacă ar fi să mă gândesc la o situație asemănătoar de stranie.

Ce mi s-a întâmplat în ultimul an? În afară că apreciez mai mult leușteanul de când nu-l mai găsesc la piață?
Primul lucru care îmi vine în minte ar fi încercarea continuă de a mă repoziționa în viața de zi cu zi fără prieteni. Nu zic că nu avem ceva prieteni și aici, dar ce îmi lipsește cel mai tare este intimitatea pe care o aveam acasă cu oamenii. Majoritatea imigranților suferă de același lucru probabil. Dacă îți asumi asta, totul îți va merge strună într-o altă țară.

În anul care a trecut, pot spune că mi-am găsit limitele. Acum știu cât mă pot întinde. Nu le-am aflat  în cel mai ușor fel, am tot dat cu capul de prag. Acum știu, de exemplu, că mă intimidez nu în fața unor oameni deștepți, educați, cu funcții etc., ci în fața celor care mă iau tare. Un neuron în blugi mă poate readuce la faza alfabetului într-un minut. Noroc că aici nu sunt prea mulți care să-mi strige: ''Nu vezi, fă, că am BMW?''

De când am plecat, am devenit mai sănătoasă. Mănânc mai bine, îmi este mai bine și la cap. Sunt mai liniștită chiar și cu schimbările majore de job, casă, limbă, etc. E bine să știi că viața este cât de cât previzibilă. Ca urmare, ne-am luat și casă. Nu credeam că voi mai avea curajul ăsta, după ce ni s-a întâmplat în România cu băncile. Cum nu credeam că aș putea să urăsc cum urăsc relația pe care am avut-o cu francul elvețian.

Și am mai realizat ceva anul ăsta: viața nu se termină la 60 de ani. De acasă de la Iași, am învățat că, după așa o vârstă, aspiri la titlul de Băbăciune-Mortăciune, cum zice mama. Dar uite că nu e așa, aici am găsit oameni care își schimbă cariera la 50+ și, în general, nu te pensionezi atunci, pentru că viața abia reîncepe, abia ce ți-au plecat copiii la casele lor. Chiar și când se pensionează, mulți își iau un alt serviciu, de exemplu vânzători la magazin, după ce au fost șefi o viață. Ca să rămână activi. Să fii vânzător în România când ești adult e o rușine, nu?  Aici, însă, nu e, fiincă nu e o rușine să muncești. Nu am jobul vieții mele, m-am apucat de școală, fac și un pic de radio și mă pregătesc de alte schimbări după ce mă întorc din vacanța din România. Go granny!

Reintroducând leușteanul în poveste, cam asta e viața mea la un an de Canada: încetișor, replantez totul în pământ de flori.

Un an şi-o ţâră

M-am tot tinut sa scriu ceva la 1 an de Canada, dar s-au intamplat tot felul de chestii, plus lenea/inertia de rigoare, asa ca n-am apucat. Azi mi-am luat, insa, liber sa rezolv niste treburi si am zis sa incerc acum sa zic ceva.

Ca sa incep cu inceputul, pe 24 aprilie am facut un an de cand am aterizat, debusolati si cu un jet-lag de mama focului. Cum prima actiune dupa ce am descarcat bagajele la Sorin a fost sa merem sa bem o bere, am repetat istoria: cu aceeasi echipa, Sorin & Vlad, am mers la Mickey's, o bodega foarte simpatica, unde e muzica live un fiecare seara - jazz, blues, rock, country, pe gustul fiecaruia. si sa vezi comedie: aceeasi tipa a fost "headline" ca in urma cu un an!!

Printre chestiile de s-au intamplat recent ar fi ca am inceput un curs de Oracle la SAIT, un fel de politehnica a lor, nu de alta, dar o diploma/certificare de la o universitate de-a lor conteaza destul de mult; asta plus o eventuala certificare de la Oracle daca-s destul de bun sa o iau ar trebui sa imi faca drum pt un job de developer undeva in iarna. 

Alta ar fi ca fix a 2a zi dupa aniversare, mahmuri cum eram, pac! ne trimite domnu' landlord epistola electronica: vinde casa. Nu era mare bai, ca noi avem contract pana in august, dar nu stiam ala care vine daca mai vrea sa inchirieze, ori chiar daca vrea, la ce pret? Plus ca noi in august venim in Romania (povestim si de asta) si nu aveam chef de nesigurante in timp ce impachetam marmote. Asa ca ne-a trecut tot  cheful de Madmen, am inchis Netflix-ul si am inceput sa ne cautam o casuta... ceea ce inca facem. Nu, nu suntem nebuni, aici rata e 2.8%, sistemul bancar e solid si oricum nu ne imprumutam decat undeva mai mult de jumate din ce ne pot da astia. In plus, e complicat aici cu proprietarii daca vrei sa ai copil mic, ceea ce noi vrem, deh.

Altfel, ce sa zic, un an de Canada (si trei saptamani, ma rog). Ne simtim bine, deja cunoastem orasul, drumurile spre munte mai circulate (DN1 si DN1A cum ar veni), ne-am asezat, nu mai avem dificultati cu limba (nu ca am fi avut foarte mari la inceput, dar oricum, e mult mai bine acum).

Apropo de limba, m-am inscris la Toastmasters Club, un diner club unde timp de 2 ore, odata pe saptamana, intr-un cadru foarte prietenos si cald, inveti sa vorbesti in public, dar si elemente de leadership. Am reusit sa imi tin si primul discurs, care culmea! n-a fost chiar prost :) Ideea e ca ai ocazia sa vorbesti chiar daca nu esti unul din cei care tin discurs in ziua aia, exista episoade mai mici gen o gluma, invocatie, cuvantul zilei, unde tot trebuie sa spui ceva, chiar daca ai maxim 2 min sa o faci.

Cu munca, nu cred ca am apucat sa zic, dar nu mai lucrez din ianuarie la Service Desk, am trecut la departamentul urmator, de mai sus cum ar veni, Access Provisioning: dupa cum ii spune si numele, in principiu dau access la chestii: la foldere, aplicatii, baze de date etc. E mult mai lejer, mai fain, am program normal si in plus se aplica "Cenovus Friday" , adica prima si a treia vineri din luna is libere. A, si mai nou, o saptamana din 5 lucram de-acasa. Boierie, ce mai.

A venit si aici in fine primavara de-a binelea (ptiu sa nu fie de deochi!) adica e iarba verde de vreo saptamana, si de ieri au inflorit si copacii. De-acum sa te tii, miros nebun de flori pe strazi cel putin 3 saptamani !

Asa, dupa cum ziceam, in august venim in Romania, 18 Aug -2 Sept. Nu era in plan sa ne intoarcem asa repede, da a gasit-o pe sormea maritisu', ce sa fac, sunt frate bun si vin sa o vaz in rochie alba. Cand s-a dus vestea in targ, a mai pus repede de-o nunta si o prietena a Ionelei, asa ca weekend-urile is ocupate, dar in rest, fiti pe faza ca we're in town! 

Update: Am găsit casa.

Un spital care nu miroase a spital

Acum serios. Vă puteţi închipui un spital fără miros de spital? Nu mă gândisem că am mirosul acela impregnat atât de tare în creier până când nu am fost la un spital care nu conţinea miasma inconfundabilă. Mirosul care mă face să mă gândesc imediat la boală, şpagă, neputinţă şi umilinţă.

Săptămâna asta, am fost cu Adi la spitalul de copii de aici din Calgary (mulţumim, dar nu, nu suntem gravizi). Îl admirasem de multe ori din mers, când treceam cu maşina, pentru culorile vii şi pentru arhitectură. Miercuri, am ajuns acolo, am parcat la parcarea subterană pentru vizitatori şi am intrat. Culori peste culori, curcubeu pe stânga, curcubeu pe dreapta şi soarele în capăt. Săli de joacă pentru frăţiorii celor mici bolnavi, bufet civilizat, cafenele la parter şi încă o mie de culori pe coridoare. Din difuzoare, o voce nu anunţa niciun accelerat, niciun rapid, ci, blând şi calm, chema mamele la copiii.   

L-am luat pe Adi de mână. Ca şi cum numai aşa puteam să le îngădui imaginilor ăstora fantastice pentru mine să mi se întipărească în minte. Copii cu fluturi sau alte gingăşii pictate pe faţă treceau pe lângă noi, probabil răsplata că au stat cuminţi la injecţie. O femeie caldă te primea la intrare şi te ghida. Nu ţipa nimeni la tine şi nimeni nu ţipa în general. Mă rog, doar cei mici, ca în orice loc în care sunt copii.

După două ore, am ieşit. Am plătit pentru parcare în coridor, la automat. Am mai mirosit o dată. Nimic nici de data asta şi am coborât pe un hol curat la demisol. Din maşină, m-am uitat în urmă să mă asigur încă o dată că există. Şi atunci m-am gândit la toţi prietenii mei şi la copiii lor, exemplul cel mai aproape. Şi mi s-a făcut o ciudă! Un sentiment care m-a gâtuit în ultimii ani în ţară şi care nu se atenua oricât m-aş fi alimentat cu prieteni frumoşi, poveşti, locuri minunate şi în general o viaţă pe care mulţi ar fi considerat-o OK. Din păcate, România mea de zi cu zi e de mult timp la spital. 

Source: wikipedia

Source: flikr.com

Source: bkdi.com

Halatul! Aduceţi halatul!

Mă scuzaţi că vă scriu aşa, în halat de baie. Îmi ţine de cald. Ce-i drept, mai am o bluză groasă pe dedesubt, şosete şi papuci de casă şi mă gândesc să îmi bag, pe rând, câte un picior în cuptor.

E a doua zi de când nu avem căldură. S-a stricat centrala casei, dă aer rece. I-o fi cald. Garryşor mereu surprinzător, adică landlordul, m-a tot sunat să vadă ce fac. Cred şi eu, la minus 20 de grade afară, s-o fi gândit micul chinez că murim. Ne-a oferit să stăm la hotel şi să plătească el. Un' să te duci cu noaptea-n cap, cu tot calabalâcu-n spate? Aşa că am zis pas. Acu' mai că regret.

Azi, în a doua zi, am zis că înmulţesc caloriferul adus de Garry şi am venit cu două radioatore de la serviciu. Bine, puteam să iau trei, dar nu aveam suficiente mâini să le car. Aşa că, dotată cu radiatoarele sub braţ, am păşit sigură pe mine în castelul meu de gheaţă, am pornit caloriferul electric, am deschis larg cuptorul - electric şi ăla - şi am băgat repede în priză radioatoarele. Şoc! A sărit siguranţa! Cum probabil inginerii care citesc s-au prins deja. Nu tu lumină în juma de casă, nu tu internet, nu tu radioator. Să respirăm adânc aerul rece şi să ne calmăm, îmi zic, şi să îl sunăm pe proprietar să aflăm unde e tabloul electric. Zis şi făcut. Cu o mică pauză în care a trebuit să mă documentez cum se spune la tabloul electric şi la siguranţă în engleză. Înarmată cu vocabularul necesar, vorbesc cu proprietarul. Omul, politicos şi sigur pe el, îmi dezvăluie că tabloul cu pricina e în apartamentul de jos. Şi tot el mă întreabă când ajung vecinii de obicei acasă. La partea asta recunosc că m-am înfierbântat un pic, ce-i drept în avantajul meu, date fiind condiţiile. Bineeee, îmi spun, până vine vecina, mă bag să fac o baie fierbinte. Dau drumul la apă, încep să apară primii aburi, deja se schimbă atmosfera, ce mai, o nebunie! Pe la jumătatea căzii, surpriză! apa devine rece şi mi-o răceşte şi pe aia adunată. Degeaba aburi, degeaba. Aşa că îmi pun halatul şi ies din baie. Numai bine că a venit acasă vecina, m-am dus aşa, în halat la ea (mă gândeam să iau şi un butuc sub braţ, ca doamna aia din Twin Peaks, să o sperii de tot) şi am rugat-o să mă ajute. Femeia s-a uitat un pic strâmb la mine, dar m-a lăsat să intru în castelul ei de gheaţă. Am reuşit! Acum, după două ore şi jumătate de când am ajuns acasă, am si internet, am si radiatoare presărate strategic prin casă.

Concluzia: Nu vă lăsaţi impresionaţi de fetele alea care fac reclamă în costum de baie la gumă de mestecat. În Canada e frig.

Chinook-ul nostru cel de toate zilele

De vreo 3-4 zile avem un prieten binevoitor in Calgary si anume vantul. Nu orice vant, ci prea-slavitul Chinook. Unde vad ca in bucale sunt 2-3 grade si Dorin se plange in Montreal ca moare de frig, aci e pur si simplu primavara.
De fapt, cand zic vant, e cam impropriu spus, e de fapt o masa de aer cald de vine dinspre Pacific, nu a fost vant efectiv decat ieri. In rest, soare, senin si 7-8 grade afara. Asta pentru mine (si alti oameni normali termic) inseamna ca nu m-am mai incheiat la geaca de marti. Pentru altii cu ceva tigla lipsa pe casa inseamna vreme de tricou. Nu, nu exagerez, taman trecu unu pe-aci prin fata casei in tricou si mi se facu brusc un pic mai frig cand il vazui. Seriously??? Tricou?? In ianuarie??
Altfel, toate bune si frumoase, cu o mentiune speciala celor care imi plangeau de mila - cum ar fi bunul meu prieten  Vlad (Dumitrescu) - ca aici fetele ar umbla (prea) imbracate o perioada (mult) mai mare ca acasa. Dragii mei, nu subestimati niciodata inclinatia fetelor spre dichiseala, un pic sa creasca temperatura si avem portia necesara de fustite, decoltee, bluzite si alte asemenea delicii vestimentare pe strada, prin autobuze, sa nu mai zic de +15.
Alta buna, stiti bancu' ala cu Ion care avea un var in state super bogat si ii zice asta lu' Ion cum de e el asa bogat: pai in America gasesti bani pe jos, numa sa te apleci sa ii culegi; si cum coboara Ion din avion si cand sa iasa din aeroport vede o bancnota de 100 pe jos si zice: da ce, io-s prost sa muncesc din prima zi?; ei bine, e minciuna, vreau sa va zic ca de fapt bancnotele sunt de 20 nu de 100 si nici nu sunt chiar asa dese, da' iete ca Ionela gasi azi una. Cum nu eram in prima zi, ne aplecaram si o culeseram.
In rest ce sa va mai zic, o astept pe Ionela sa vie de la munca - eu ma bucur de o vineri libera, dupa cum ii ziceam si lu' alu' Apostol, daca il intalnesc pe ala de a inventat moda cu prima si a treia vineri libera ii dau o sticla de whiskey pe loc!  - sa vie de la munca, ziceam,  sa mergem sa vedem the Hobbit!! La IMAX 3D, dar cu bani de 2D.
Stati sa va explic, ne hotaram noi duminica sa mergem sa vedem un film, ca in afara de Festivalul organizat de noi si inca un calup de scurt-metraje la celalalt festival, Calgary International Film Fest, nu mai fuseseram la film. Alegem noi bucurosi Django, ca suntem fani Tarantino si e aci aproape langa noi la Eau Claire, si hai la film. Parcam la mama naibii, ca suntem isterici ca nu gasim loc de parcare in centru, si ajungem aproape la ora de incepere a filmului dupa ce trecuram, injurand in barba, pe langa vreo 2000 de alte locuri de parcare, cale de vreo 6 blocuri. Luam popcornu', ne asezam pe scaun si aproape imediat incep reclamele. Audio numa. Ecranu' gol. Ba, zic, o fi ceva gen radio, inainte de alea cu imagine? Se termina prima, mai incepe inca una. Pe ecran, nimic. Nu prea intelegeam eu despre ce era, da' parea reclama la alt film, ce-o fi, machia, cu astia de baga numa' vorbe?
Ei, long story short, dupa ce dadura aia restart la calculator de vreo 3 ori, de terminaseram si popcorn si tot, veni unu in sala (mai venise de vreo 2 ori sa ne zica sa stam calmi, ca acu rezolva) si zice ca e busit, vere, tre sa cheme baietii sa caute la maruntaie aparatu' si gata, pofta in cui de film. La cat de catranit era, parca imi parea mai rau de el decat de mine, da' oricum a fost o chestie sa vezi cum stau vreo 40-50 de oameni calmi trei sferturi de ora cat nu incepea filmul si apoi s-au ridicat si au plecat linistiti, fara sa injure, tipe, vocifereze, rupa un scaun sau macar sa toarne discret ce mai ramasese in paharu' de cola pe jos.
Dar, evident, oamenii se SI te respecta, asa ca ne-au dat la toti cate o invitatie valabila la orice cineplex din oras, la orice film, inclusiv 3D sau IMAX. Cum Hobittul era oricum in program...
Gata, hai ca veni Ionela si fug. Pa, paa!!!

Povesti despre ger

A nins miercuri in Calgary. Nimic deosebit ati zice, tot timpul trebuie sa ninga in Calgary, nu? Ei bine, intai ca nu mai ninsese de la Craciun si doi ca (poate tinand cont si de timpul scurs) a nins with a vengeance! Adica vine miercuri Ionela de la munca, stau un pic cu ea si apoi ii zic ca sunt foarte obosit si ca ma duc sa ma mai intind oleaca pana plec la munca. Afara, frumos, soare, cerul senin. Ma trezesc peste o ora jumate asa si zbang! vreo 20 de cm de zapada si ninsoare in toata legea in continuare! Drept pentru care am scos vestita lopata si am dezapezit aleea, sincer mi se facuse un pic dor.
Un lucru e clar, nu te plictisesti niciodata cu vremea pe-aici. In a doua zi de Craciun, ne hotaram noi sa mergem sa vedem o expozitie misto la Glenbow Museum si, cum nu mai iesisem de ceva vreme din casa, am zis sa mergem pe jos, ca nu e asa departe. Plecam noi si, din avantu pionieresc, apucam sa mergem ceva vreme pana sa ne prindem ca, de fapt, e cam frigut asa... parca mai rau ca de-obicei... Si pe masura ce mergeam, simteam cum ne ingheata toate cele incet-incet si ne dam seama ca de fapt e ger de-a binelea, cel mai crancen pe care l-am prins in Calgary pana acum! Mama lui de soare, ca era frumos afara si imbietor, si numai dupa ce iesi bang! un deget. Ne-am refugiat repede in C-Train, ca ala vine repede, in statie la bus se poate astepta si 15 min, ceea ce era cat se poate de nerecomandat :D. Bineinteles ca muzeul era inchis, deh, era Boxing day si toata lumea era out shopping, fara sa exagerez cam 9 oameni din 10 pe care ii vedeam pe strada aveau plase cu haine & stuff in mana, drept pt care ne-am bagat repede la un pub cu Roxana si Vlad, si nici nu am mai iesit decat vreo 5 ore mai tarziu :).

Intre timp aveam sa aflam ca afara erau niste dragalase de -23 grade, real feel -32. Cel mai interesant au fost cele 15-20 min de mers apoi, de la pub la Vlad si Roxana acasa, cand gerul se facuse si mai dragalas, nici nu vreau sa stiu cu cat. Norocul nostru a fost ca aveam ceva (vorba vine ceva) alcool in sange, dar tot era in asa hal de frig ca a trebuit sa o luam la fuga la un moment dat, doar sa ajungem odata la caldurica!! Roxana merita premiul intai fiindca era in fustita (!!!) si Ionela o mentiune ca a reusit performanta sa ii inghetete genele :D.

Si ce ne-am zis noi in barba? Bai, parca totusi nu e frig destul, unde sa mergem noi sa ne fie si mai frig? Si vine Adi cu ideea, hai ma sa mergem mai spre nord, mai sus de Edmonton ceva, sa vedem aurora boreala - un vis de-al meu de cand eram mic. Pana la urma am hotarat sa mergem nu 'mai' la nord, ci aproape 'cel mai' la nord, respectiv Fort McMurry, cea mai nordica asezare din Alberta. Un fleac de 840 km, o zi intreaga de condus, ce mare lucru?
Zis si facut, ajungem noi acasa - cu un taxi evident - ne culcam si a doua zi la prima ora vin copiii sa ne ia si pe-aci ti-e drumul. A fost tare fain drumul, ca road-trip, ca de aurora nici picior, evident ca am prins noaptea cu cea mai mica activitate, dar ne-am distrat razuind, cu cardul bancar, geamurile de stratul de gheata care se depusese - pe interior!! - cam tot drumul, spre disperarea lui Vlad, care a oprit la un moment dat la o benzinarie si a zis ca nu mai rezista, sa ne luam servetele cu alcool si sa stergem cu alea!! Cred ca mai avea putin si ne razuia el pe noi afara din masina, saracul.
Am ajuns pe la un 7 seara, ne-am cazat -  cu un pic de peripetii - si apoi am plecat sa o vanam pe Aurora. Gasim noi pe harta un parc in mijlocul orasului unde sa nu fie asa multe lumini si hai sa vedem daca apare ceva. Ne dam noi jos din masina, si bang! (un deget) ne pocneste. Bai baiatule, am facut vreo 100 de m dus si 100 intors si de data asta eram echipati cu ce aveam noi mai tehnic, da' nu credeam ca se poate sa fie asa frig. Cum sa va explic, a respira era un fel de a inghiti cristale de gheata si a le topi in nas pentru a le transforma in aer. Am lasat balta parcul, plimbarea si pe Aurora si ne-am refugiat - cum altfel - intr-un pub. Bun de altfel, muzica faina, bere buna, servirea excelenta (bine, eram singurii clienti intial, da' orisicat!). Am remarcat cu oares'ce strangere de inima ca domnisoara care ne servea purta doar o fusta scurta, ciorapi de-aia plasa, un tricou si ceva tatuaje; bine, eram in interior si era caldut, dar tot mi s-a parut ca prea ii sfideaza pe zeii nordului, care se chinuisera sa o puna si ei de un ger serios afara si iaca vine fatuca asta care face misto de ei.
Aaanyway, per total a fost fain si am simtit ca am luat si noi o portie mai mare din ce inseamna Canada, chit ca nu am vazut aurora - inca!, fiindca pana in martie nu se poate sa nu ma delectez cu spectacolul de lumini rosii-verzui din cer.
Apoi am venit acasa si deja in Edmonton erau vreo -5 grade, in Calgary aproape 0... venise Chinook-ul. Au urmat vreo saptamana si mai bine de temperaturi pana spre 10 grade - adevarata canicula pentru Calgary... si apoi zapada cea mare si brusca.
Sambata trecuta am fost la cina la vecinii de alaturi, de fapt toate 4 apartamentele au fost invitate, doar Tarra, care sta unde stateam noi inainte, nu a putut veni. Mi-a amintit de vecinii din PJ2, chiar daca astia nu-s la fel de haiosi sau calzi, este un inceput totusi...
Last but not least, miercuri a fost ultima mea tura pe noapte! de luni incep sa muncesc iar in tura de zi, s-a terminat cu programul de vampir!

Şoc şi groază: oamenii s-au distrat de Sărbători!

De când am văzut imagini de la revelioanele televizate, mă ţin de cap şi mă încearcă disperarea mai ceva ca în ''Strigătul'' lui Munch. Revelion la Paula Iacob acasă? Luciu dezbrăcată DIN NOU pentru popor, alături DIN NOU de alte femei? Aaaaa, şi domnul acela dansând o reporteriţă care nu ştia ce să apuce mai repede: microfonul sau mâna fermă a distinsului încurajat de băuturică şi de suava imbecilizare de sfârşit de an.

Nu am văzut ce era pe televiziunea publică. Dar cu siguranţă voi avea această nesperată şansă în anii care vor urma, la rubrica ''Dacă doriţi să revedeţi'' - repetată trist în fiecare noapte de Revelion, dar aşteptată cu atâta bucurie de toţi oamenii care se culcă să uite sau o preferă totuşi pe Paula Iacob.

Aveau dreptate prietenii când îmi spuneau că o mă apuce plictisul în Canada. Păi cu aşa ofertă de divertisment la ţărişoara noastră dragă, cum să nu te apuce, Doamne, iartă-mă, chiar bocitul?

Recunosc. Nu am văzut nici Fuego, nici Hruşcă. Prea am fost supărată că nu a rămas Hruşcă aici, în Canada, de Crăciun. Să mănânce şi el o sarma cu românii ăştia de departe, care au si ei nevoie de cel mai mare lerrrr să mai uite de dorul de ţara aia frumoasă, mai ales datorită marilor inteligenţe pe care le vedem la TV. Şi apropo, ce e aia un ler?

Şi m-am supărat. Parcă mi-aş lua oamenii dragi şi le-aş acoperi urechile, numai să nu audă dezastrul din jur. Şi apoi le-aş striga că merită să o ia de la început undeva, chiar şi într-o ţară plicticoasă, cu zăpadă în loc de orizont. Iar prietenilor pentru care emigrarea nu intră în discuţie nici măcar cu sinele le-aş spune să îşi taie singuri cablul. Nu de alta, dar chiar şi masochişti caută plăcere, nu se torturează aşa, pe degeaba.

Şoc! Şi noi am avut Sărbători, deşi plicticoase prin comparaţie. De Crăciun, am făcut întrecere de salate şi sarmale cu nişte doctoranzi plicticoşi, că nu ştiu să plagieze, fraierii, şi ne-am bucurat de cele 64 de sticle de vin câştigate de Adi la tombolă (staţi liniştiţi, mai avem). Iar de Revelion am fost la o petrecere de mexicani si iranieni. Oameni frumoşi şi talentaţi, veniţi să îngheţe aici desenând.

Îl las pe Adi să  vă povestească despre vânătoarea noastră de aurore boreale mai la nord, în a treia zi de Crăciun. Vă spun doar că era un  frig, măi, nene, de am avut senzaţia, când am coborât din maşină, că gerul, care dârdâia şi el, îmi dă două palme şi apoi mă muşcă de picior!