Dacă pentru o clipă v-aţi putea imagina colţul ăsta de lume ca fiind real, frumos, tihnit. Şi accesibil, că aici este problema. Când le-am spus alor mei, mândrilor membri ai familiei Curcă, că plec în Canada, jur că aproape am auzit bocetul acela prelung care însoţeşte moartea cuiva. Canada reprezintă încă pentru mulţi dintre noi un loc undeva pierdut în lume, unde vâjâie vântul, zăpada este cât casa şi vara şi unde, în general, viaţa ar fi suspendată. Pentru oamenii despre care facem vorbire, locuitorul Canadei este personaj de basm.
Când am mai telefonat acasă la vreun prieten, am avut uneori impresia că omul de la celălalt capăt al firului se chinuie să audă ecoul propriilor cuvinte, se aşteapă ca legătura să fie proastă, iar eu să spun lucrurile repede, ca un puşcăriaş la convorbirea sa săptămânală cu lumea de afară.
Şi totuşi există acel ceva care desparte lumile astea două. Nu am nicio definiţie pentru asta, nici măcar o tentativă de a o defini. Dar imaginaţi-vă următoarea scenă, repetată zi de zi, când merg la serviciu. Pe drum, trec pe lângă o casuţă, în curtea căreia este un câine care mă latră de fiecare dată. Iar eu, de fiecare dată, fără excepţie, am acelaşi prim gând: să sar în zăpadă, să mă ascund, să fiu gata de luptă. Ca în Bucureşti, unde apare maidanezul şi în casa scării, şi în crâşmă, şi-n spital. Aici maidanezi sunt iepuri sfioşi, care sar ei în sus când te intâlnesc, iar veveriţele mi-s sus pe gard şi îşi râd de ei.
Azi am vorbit cu Magda mea, care bea ţuică fiartă la noi la Iaşi, departe de gălăgia Bucureştilor, m-am facebookuit cu un coleg de facultate si mi-am adus aminte cum ascultam Elvis pe vinil la prietena din copilărie, Roxana.
În loc de sfârşit: colegul de facultate nu e deloc serios, ii place sa se joace cu muzica în loc să meargă la servicI: http://www.youtube.com/watch?v=gN7Tz8EMDC0
Să aveţi sărbători colorate. Prietenia şi săritul în zăpadă să ne unească.
No comments:
Post a Comment