Come Hell or High Water

Dupa cum cred ca stiti, de la noi de pe Facebook sau din alte surse, Calgary si Alberta in general au avut parte de cele mai mari inundatii din istorie. Cifrele sunt impresionante: daune de miliarde, o suta de mii de oameni evacuati doar in Calgary - majoritatea s-au intors acasa, dar sunt in continuare cartiere unde nu e curent si, desi te lasa sa intri si sa repari ce se poate repara, nu ai voie sa innoptezi. Centrul orasului a suferit printre cele mai mari pagube si sunt cladiri care nu vor avea curent cel putin inca o saptamana, drept pentru care toti colegii mei lucreaza de acasa saptamana asta.
Dar ce vreau eu sa povestesc este reactia oamenilor de aici - spirit de solidaritate cum credeam ca se intampla doar in filme. E deja clasica povestea cu Nenshi, primarul orasului, care da pe tweet dimineata la 7 ca e nevoie de aproximativ 600 de voluntari si in cateva ore se strang 2500 de oameni la locul de intalnire; a doua zi. la aceeasi ora, stadionul e plin de voluntari. Dar asta era doar partea cu cei organizati mai oficial asa, numarul oamenilor care pur si simplu s-au dus sa ajute este cu mult mai mare.
Intai trebuie sa va zic ca de joi, de cand a fost emis ordinul de evacuare, am stat cu frica in san ca nu stiam ce s-a intamplat cu casa in care urmeaza sa ne mutam in mai putin de o luna. Era in zona de evacuare obligatorie, dar la limita, asa ca noi speram sa nu fie afectata; am incercat duminica, odata ce s-au oprit ploile si a inceput sa mai scada raul,  sa ma duc sa vad cum arata, dar podurile si strazile spre cartier erau blocate de masini de politie. Luni nu am putut sa ajung, dar ieri nu am lucrat asa ca mi-am luat inima in dinti, m-am suit pe bicicleta si am plecat spre locul faptei. Imediat ce am intrat in cartier, mi-am dat seama ca e nasol: noroi pe strazi, case cu saltele ude, moloz si mobila rupta in fata, ce mai, peisaj de dupa dezastru. Ajung si la noi la (viitoarea) casa si sunt intampinat de un grup de 5-6 voluntari murdari si obositi, care muncisera toata ziua sa curete nivelul inferior (casa e ceea ce se cheama split level, un nivel undeva intre subsol si parter si altul undeva intre parter etaj unu): pompat apa din demisol, smuls peretii (de carton sau din ce naiba sunt) pe jumatate de metru de la podea, scos mocheta, mobile, curatat pe jos, dat cu clor etc. Nu prea mai era de facut nimic acolo si, usurat un pic ca se pare ca pagubele vor fi acoperite de asigurare si omul mi-a zis ca va repara totul pana ne mutam, ma duc sa vad daca nu pot sa ajut si eu pe cineva, simitindu-ma cu musca pe caciula ca eu am stat bine mersi acasa in timp ce altii trebaluiau prin noroi pentru viitoarele mele acareturi.

Ei si de-aici incepe partea de poveste: intai ca am bantuit vreo juma' de ora si am intrebat pe la 10-12 case daca au nevoie de ajutor si rezultatul a fost oameni zambind cu gura pana dincolo de urechi, spunandu-mi ca merci fain, you guys are great, dar am deja 10 voluntari care ma ajuta, incearca la vecini ca parca acolo erau mai putini. Fara sa exagerez, estimand undeva la 2000 de familii/case afectate de inundatii in cartierul ala, trebuie sa fi fost pe putin 6000 de voluntari veniti in ajutor. Efectiv, la fiecare casa erau intre 8 si 15 oameni innoroiti pana in albul ochilor, dar cu ochii razand. Mergand pe strada, nu stiam ce sa ma impresioneze mai mult, peisajul apocaliptic din fata caselor, cu munti de moloz si mobila rupta si uda sau faptul ca misuna de oameni ajutandu-se unii pe altii, vorbind si facand glume.

Asta e alta chestie, nu am vazut pe nimeni, nici  cat am stat acolo si nici pe la tv sau in miile de poze de pe fb si de prin ziare sa planga si sa-si smulga parul din cap, desi au fost o gramada care au ramas fara nimic, le-a luat sau stricat apa tot. Celor la care am ramas sa ii ajut pana la urma, vreo 5 ore am stat asa, avusesera apa de un metru jumate in demisol, si nu doar o juma de zi, cum a fost la noi unde s-a inundat doar cand a fost cota maxima si s-a retras relativ repede, ci de joi seara pana duminica la pranz cand a inceput sa se retraga; dar ei faceau misto ca nu mai e nici-o masina curata in cartier sau ca ala a pierdut pariul cine aluneca primul in noroi si cade in cur.

In afara de oamenii care au tot venit sa intrebe daca mai e nevoie de ajutor, altii veneau cu truck-urile personale sa incarce gunoiul si sa-l duca la groapa; evident ca masinile "rebu" cum ar veni nu faceau fata, asa ca toti astia de care facem eu si cu Ionela misto ca ce dracu iti trebe ditai monstru de masina mergeau pe strazi, opreau in fata caselor si intrebau daca nu e nevoie de un transport. Nu mai zic ca erau baxuri de apa la fiecare colt de strada si treceau la fiecare 20-30 de minute oameni cu te miri ce de macat si baut - apa, suc, bere, gogosi, sandvisuri, hot-dogs, de la oameni care se duceau sa cumpere o lada de merdenele si veneau sa hraneasca voluntarii si sinistratii la restaurante care hotarasera ca azi gatesc gratis.

Cea mai tare faza, mi-a povestit un prieten ca s-a intalnit cu un tip care, evacuat fiind, se ducea sa dea biscuiti ratelor din Princess Island Park, unde, fiind apa mare si murdara, nu aveau saracele ce manca.

Nici reactia guvernului sau a primariei nu a fost mai prejos, premierul a zis ca isi baga picioarele in buget si aloca un miliard de dolari pentru reconstructie, incluzand un card de debit de $1250 de adult si $500 de copil pentru necesitati imediate si un altul de $25.000 de casa pt mai incolo, in nustiuce conditii; drumurile au inceput sa fie reparate aproape imediat ce a incetat sa ploua; Saddledome, un fel de sala polivalenta unde intrase apa pana la nivelul randului 10 (cu o gramada de incaperi sub nivelul solului), a fost deja golita de apa si nu planuiesc sa amane nici-un spectacol; iar organizatorii Stampede festival, a carui locatie Stampede Park a fost printre cele mai afectate, si care ar trebui sa inceapa pe 5 iulie (i se spune  "the greatest show on earth" si se tine de 100 de ani incoace, veteran trecut prin 2 razboaie mondiale si 2 mari crize) ei bine va avea loc si anul asta - come hell or high water.

Poze din Bowness, cartierul unde ne mutam noi:

update: tocmai am citit cata apa au scos din Saddledome: 110 milioane litri

Leușteanul de Canada vine pe autostradă

Știi momentele alea când realizezi că faci un lucru tare ciudat, care ți se părea normal o fracțiune de secundă în urmă? Un așa moment am avut și eu acum două zile. Eram pe autostradă, aveam asfințitul în față și un plăcut miros de leuștean mă înconjura. Și atunci m-a lovit. Conduceam pe o autostradă în oraș (care n-am avut noroc să avem așa ceva și în România), iar pe bancheta din spate stăteau comode două ghivece de leuștean provenit din grădina unor prieteni și replantat în pământ de flori. Acum un an, probabil că aș fi fost pe centura Bucureștiului cu un scaun rulant în portbagaj, dacă ar fi să mă gândesc la o situație asemănătoar de stranie.

Ce mi s-a întâmplat în ultimul an? În afară că apreciez mai mult leușteanul de când nu-l mai găsesc la piață?
Primul lucru care îmi vine în minte ar fi încercarea continuă de a mă repoziționa în viața de zi cu zi fără prieteni. Nu zic că nu avem ceva prieteni și aici, dar ce îmi lipsește cel mai tare este intimitatea pe care o aveam acasă cu oamenii. Majoritatea imigranților suferă de același lucru probabil. Dacă îți asumi asta, totul îți va merge strună într-o altă țară.

În anul care a trecut, pot spune că mi-am găsit limitele. Acum știu cât mă pot întinde. Nu le-am aflat  în cel mai ușor fel, am tot dat cu capul de prag. Acum știu, de exemplu, că mă intimidez nu în fața unor oameni deștepți, educați, cu funcții etc., ci în fața celor care mă iau tare. Un neuron în blugi mă poate readuce la faza alfabetului într-un minut. Noroc că aici nu sunt prea mulți care să-mi strige: ''Nu vezi, fă, că am BMW?''

De când am plecat, am devenit mai sănătoasă. Mănânc mai bine, îmi este mai bine și la cap. Sunt mai liniștită chiar și cu schimbările majore de job, casă, limbă, etc. E bine să știi că viața este cât de cât previzibilă. Ca urmare, ne-am luat și casă. Nu credeam că voi mai avea curajul ăsta, după ce ni s-a întâmplat în România cu băncile. Cum nu credeam că aș putea să urăsc cum urăsc relația pe care am avut-o cu francul elvețian.

Și am mai realizat ceva anul ăsta: viața nu se termină la 60 de ani. De acasă de la Iași, am învățat că, după așa o vârstă, aspiri la titlul de Băbăciune-Mortăciune, cum zice mama. Dar uite că nu e așa, aici am găsit oameni care își schimbă cariera la 50+ și, în general, nu te pensionezi atunci, pentru că viața abia reîncepe, abia ce ți-au plecat copiii la casele lor. Chiar și când se pensionează, mulți își iau un alt serviciu, de exemplu vânzători la magazin, după ce au fost șefi o viață. Ca să rămână activi. Să fii vânzător în România când ești adult e o rușine, nu?  Aici, însă, nu e, fiincă nu e o rușine să muncești. Nu am jobul vieții mele, m-am apucat de școală, fac și un pic de radio și mă pregătesc de alte schimbări după ce mă întorc din vacanța din România. Go granny!

Reintroducând leușteanul în poveste, cam asta e viața mea la un an de Canada: încetișor, replantez totul în pământ de flori.

Un an şi-o ţâră

M-am tot tinut sa scriu ceva la 1 an de Canada, dar s-au intamplat tot felul de chestii, plus lenea/inertia de rigoare, asa ca n-am apucat. Azi mi-am luat, insa, liber sa rezolv niste treburi si am zis sa incerc acum sa zic ceva.

Ca sa incep cu inceputul, pe 24 aprilie am facut un an de cand am aterizat, debusolati si cu un jet-lag de mama focului. Cum prima actiune dupa ce am descarcat bagajele la Sorin a fost sa merem sa bem o bere, am repetat istoria: cu aceeasi echipa, Sorin & Vlad, am mers la Mickey's, o bodega foarte simpatica, unde e muzica live un fiecare seara - jazz, blues, rock, country, pe gustul fiecaruia. si sa vezi comedie: aceeasi tipa a fost "headline" ca in urma cu un an!!

Printre chestiile de s-au intamplat recent ar fi ca am inceput un curs de Oracle la SAIT, un fel de politehnica a lor, nu de alta, dar o diploma/certificare de la o universitate de-a lor conteaza destul de mult; asta plus o eventuala certificare de la Oracle daca-s destul de bun sa o iau ar trebui sa imi faca drum pt un job de developer undeva in iarna. 

Alta ar fi ca fix a 2a zi dupa aniversare, mahmuri cum eram, pac! ne trimite domnu' landlord epistola electronica: vinde casa. Nu era mare bai, ca noi avem contract pana in august, dar nu stiam ala care vine daca mai vrea sa inchirieze, ori chiar daca vrea, la ce pret? Plus ca noi in august venim in Romania (povestim si de asta) si nu aveam chef de nesigurante in timp ce impachetam marmote. Asa ca ne-a trecut tot  cheful de Madmen, am inchis Netflix-ul si am inceput sa ne cautam o casuta... ceea ce inca facem. Nu, nu suntem nebuni, aici rata e 2.8%, sistemul bancar e solid si oricum nu ne imprumutam decat undeva mai mult de jumate din ce ne pot da astia. In plus, e complicat aici cu proprietarii daca vrei sa ai copil mic, ceea ce noi vrem, deh.

Altfel, ce sa zic, un an de Canada (si trei saptamani, ma rog). Ne simtim bine, deja cunoastem orasul, drumurile spre munte mai circulate (DN1 si DN1A cum ar veni), ne-am asezat, nu mai avem dificultati cu limba (nu ca am fi avut foarte mari la inceput, dar oricum, e mult mai bine acum).

Apropo de limba, m-am inscris la Toastmasters Club, un diner club unde timp de 2 ore, odata pe saptamana, intr-un cadru foarte prietenos si cald, inveti sa vorbesti in public, dar si elemente de leadership. Am reusit sa imi tin si primul discurs, care culmea! n-a fost chiar prost :) Ideea e ca ai ocazia sa vorbesti chiar daca nu esti unul din cei care tin discurs in ziua aia, exista episoade mai mici gen o gluma, invocatie, cuvantul zilei, unde tot trebuie sa spui ceva, chiar daca ai maxim 2 min sa o faci.

Cu munca, nu cred ca am apucat sa zic, dar nu mai lucrez din ianuarie la Service Desk, am trecut la departamentul urmator, de mai sus cum ar veni, Access Provisioning: dupa cum ii spune si numele, in principiu dau access la chestii: la foldere, aplicatii, baze de date etc. E mult mai lejer, mai fain, am program normal si in plus se aplica "Cenovus Friday" , adica prima si a treia vineri din luna is libere. A, si mai nou, o saptamana din 5 lucram de-acasa. Boierie, ce mai.

A venit si aici in fine primavara de-a binelea (ptiu sa nu fie de deochi!) adica e iarba verde de vreo saptamana, si de ieri au inflorit si copacii. De-acum sa te tii, miros nebun de flori pe strazi cel putin 3 saptamani !

Asa, dupa cum ziceam, in august venim in Romania, 18 Aug -2 Sept. Nu era in plan sa ne intoarcem asa repede, da a gasit-o pe sormea maritisu', ce sa fac, sunt frate bun si vin sa o vaz in rochie alba. Cand s-a dus vestea in targ, a mai pus repede de-o nunta si o prietena a Ionelei, asa ca weekend-urile is ocupate, dar in rest, fiti pe faza ca we're in town! 

Update: Am găsit casa.

Un spital care nu miroase a spital

Acum serios. Vă puteţi închipui un spital fără miros de spital? Nu mă gândisem că am mirosul acela impregnat atât de tare în creier până când nu am fost la un spital care nu conţinea miasma inconfundabilă. Mirosul care mă face să mă gândesc imediat la boală, şpagă, neputinţă şi umilinţă.

Săptămâna asta, am fost cu Adi la spitalul de copii de aici din Calgary (mulţumim, dar nu, nu suntem gravizi). Îl admirasem de multe ori din mers, când treceam cu maşina, pentru culorile vii şi pentru arhitectură. Miercuri, am ajuns acolo, am parcat la parcarea subterană pentru vizitatori şi am intrat. Culori peste culori, curcubeu pe stânga, curcubeu pe dreapta şi soarele în capăt. Săli de joacă pentru frăţiorii celor mici bolnavi, bufet civilizat, cafenele la parter şi încă o mie de culori pe coridoare. Din difuzoare, o voce nu anunţa niciun accelerat, niciun rapid, ci, blând şi calm, chema mamele la copiii.   

L-am luat pe Adi de mână. Ca şi cum numai aşa puteam să le îngădui imaginilor ăstora fantastice pentru mine să mi se întipărească în minte. Copii cu fluturi sau alte gingăşii pictate pe faţă treceau pe lângă noi, probabil răsplata că au stat cuminţi la injecţie. O femeie caldă te primea la intrare şi te ghida. Nu ţipa nimeni la tine şi nimeni nu ţipa în general. Mă rog, doar cei mici, ca în orice loc în care sunt copii.

După două ore, am ieşit. Am plătit pentru parcare în coridor, la automat. Am mai mirosit o dată. Nimic nici de data asta şi am coborât pe un hol curat la demisol. Din maşină, m-am uitat în urmă să mă asigur încă o dată că există. Şi atunci m-am gândit la toţi prietenii mei şi la copiii lor, exemplul cel mai aproape. Şi mi s-a făcut o ciudă! Un sentiment care m-a gâtuit în ultimii ani în ţară şi care nu se atenua oricât m-aş fi alimentat cu prieteni frumoşi, poveşti, locuri minunate şi în general o viaţă pe care mulţi ar fi considerat-o OK. Din păcate, România mea de zi cu zi e de mult timp la spital. 

Source: wikipedia

Source: flikr.com

Source: bkdi.com

Halatul! Aduceţi halatul!

Mă scuzaţi că vă scriu aşa, în halat de baie. Îmi ţine de cald. Ce-i drept, mai am o bluză groasă pe dedesubt, şosete şi papuci de casă şi mă gândesc să îmi bag, pe rând, câte un picior în cuptor.

E a doua zi de când nu avem căldură. S-a stricat centrala casei, dă aer rece. I-o fi cald. Garryşor mereu surprinzător, adică landlordul, m-a tot sunat să vadă ce fac. Cred şi eu, la minus 20 de grade afară, s-o fi gândit micul chinez că murim. Ne-a oferit să stăm la hotel şi să plătească el. Un' să te duci cu noaptea-n cap, cu tot calabalâcu-n spate? Aşa că am zis pas. Acu' mai că regret.

Azi, în a doua zi, am zis că înmulţesc caloriferul adus de Garry şi am venit cu două radioatore de la serviciu. Bine, puteam să iau trei, dar nu aveam suficiente mâini să le car. Aşa că, dotată cu radiatoarele sub braţ, am păşit sigură pe mine în castelul meu de gheaţă, am pornit caloriferul electric, am deschis larg cuptorul - electric şi ăla - şi am băgat repede în priză radioatoarele. Şoc! A sărit siguranţa! Cum probabil inginerii care citesc s-au prins deja. Nu tu lumină în juma de casă, nu tu internet, nu tu radioator. Să respirăm adânc aerul rece şi să ne calmăm, îmi zic, şi să îl sunăm pe proprietar să aflăm unde e tabloul electric. Zis şi făcut. Cu o mică pauză în care a trebuit să mă documentez cum se spune la tabloul electric şi la siguranţă în engleză. Înarmată cu vocabularul necesar, vorbesc cu proprietarul. Omul, politicos şi sigur pe el, îmi dezvăluie că tabloul cu pricina e în apartamentul de jos. Şi tot el mă întreabă când ajung vecinii de obicei acasă. La partea asta recunosc că m-am înfierbântat un pic, ce-i drept în avantajul meu, date fiind condiţiile. Bineeee, îmi spun, până vine vecina, mă bag să fac o baie fierbinte. Dau drumul la apă, încep să apară primii aburi, deja se schimbă atmosfera, ce mai, o nebunie! Pe la jumătatea căzii, surpriză! apa devine rece şi mi-o răceşte şi pe aia adunată. Degeaba aburi, degeaba. Aşa că îmi pun halatul şi ies din baie. Numai bine că a venit acasă vecina, m-am dus aşa, în halat la ea (mă gândeam să iau şi un butuc sub braţ, ca doamna aia din Twin Peaks, să o sperii de tot) şi am rugat-o să mă ajute. Femeia s-a uitat un pic strâmb la mine, dar m-a lăsat să intru în castelul ei de gheaţă. Am reuşit! Acum, după două ore şi jumătate de când am ajuns acasă, am si internet, am si radiatoare presărate strategic prin casă.

Concluzia: Nu vă lăsaţi impresionaţi de fetele alea care fac reclamă în costum de baie la gumă de mestecat. În Canada e frig.

Chinook-ul nostru cel de toate zilele

De vreo 3-4 zile avem un prieten binevoitor in Calgary si anume vantul. Nu orice vant, ci prea-slavitul Chinook. Unde vad ca in bucale sunt 2-3 grade si Dorin se plange in Montreal ca moare de frig, aci e pur si simplu primavara.
De fapt, cand zic vant, e cam impropriu spus, e de fapt o masa de aer cald de vine dinspre Pacific, nu a fost vant efectiv decat ieri. In rest, soare, senin si 7-8 grade afara. Asta pentru mine (si alti oameni normali termic) inseamna ca nu m-am mai incheiat la geaca de marti. Pentru altii cu ceva tigla lipsa pe casa inseamna vreme de tricou. Nu, nu exagerez, taman trecu unu pe-aci prin fata casei in tricou si mi se facu brusc un pic mai frig cand il vazui. Seriously??? Tricou?? In ianuarie??
Altfel, toate bune si frumoase, cu o mentiune speciala celor care imi plangeau de mila - cum ar fi bunul meu prieten  Vlad (Dumitrescu) - ca aici fetele ar umbla (prea) imbracate o perioada (mult) mai mare ca acasa. Dragii mei, nu subestimati niciodata inclinatia fetelor spre dichiseala, un pic sa creasca temperatura si avem portia necesara de fustite, decoltee, bluzite si alte asemenea delicii vestimentare pe strada, prin autobuze, sa nu mai zic de +15.
Alta buna, stiti bancu' ala cu Ion care avea un var in state super bogat si ii zice asta lu' Ion cum de e el asa bogat: pai in America gasesti bani pe jos, numa sa te apleci sa ii culegi; si cum coboara Ion din avion si cand sa iasa din aeroport vede o bancnota de 100 pe jos si zice: da ce, io-s prost sa muncesc din prima zi?; ei bine, e minciuna, vreau sa va zic ca de fapt bancnotele sunt de 20 nu de 100 si nici nu sunt chiar asa dese, da' iete ca Ionela gasi azi una. Cum nu eram in prima zi, ne aplecaram si o culeseram.
In rest ce sa va mai zic, o astept pe Ionela sa vie de la munca - eu ma bucur de o vineri libera, dupa cum ii ziceam si lu' alu' Apostol, daca il intalnesc pe ala de a inventat moda cu prima si a treia vineri libera ii dau o sticla de whiskey pe loc!  - sa vie de la munca, ziceam,  sa mergem sa vedem the Hobbit!! La IMAX 3D, dar cu bani de 2D.
Stati sa va explic, ne hotaram noi duminica sa mergem sa vedem un film, ca in afara de Festivalul organizat de noi si inca un calup de scurt-metraje la celalalt festival, Calgary International Film Fest, nu mai fuseseram la film. Alegem noi bucurosi Django, ca suntem fani Tarantino si e aci aproape langa noi la Eau Claire, si hai la film. Parcam la mama naibii, ca suntem isterici ca nu gasim loc de parcare in centru, si ajungem aproape la ora de incepere a filmului dupa ce trecuram, injurand in barba, pe langa vreo 2000 de alte locuri de parcare, cale de vreo 6 blocuri. Luam popcornu', ne asezam pe scaun si aproape imediat incep reclamele. Audio numa. Ecranu' gol. Ba, zic, o fi ceva gen radio, inainte de alea cu imagine? Se termina prima, mai incepe inca una. Pe ecran, nimic. Nu prea intelegeam eu despre ce era, da' parea reclama la alt film, ce-o fi, machia, cu astia de baga numa' vorbe?
Ei, long story short, dupa ce dadura aia restart la calculator de vreo 3 ori, de terminaseram si popcorn si tot, veni unu in sala (mai venise de vreo 2 ori sa ne zica sa stam calmi, ca acu rezolva) si zice ca e busit, vere, tre sa cheme baietii sa caute la maruntaie aparatu' si gata, pofta in cui de film. La cat de catranit era, parca imi parea mai rau de el decat de mine, da' oricum a fost o chestie sa vezi cum stau vreo 40-50 de oameni calmi trei sferturi de ora cat nu incepea filmul si apoi s-au ridicat si au plecat linistiti, fara sa injure, tipe, vocifereze, rupa un scaun sau macar sa toarne discret ce mai ramasese in paharu' de cola pe jos.
Dar, evident, oamenii se SI te respecta, asa ca ne-au dat la toti cate o invitatie valabila la orice cineplex din oras, la orice film, inclusiv 3D sau IMAX. Cum Hobittul era oricum in program...
Gata, hai ca veni Ionela si fug. Pa, paa!!!

Povesti despre ger

A nins miercuri in Calgary. Nimic deosebit ati zice, tot timpul trebuie sa ninga in Calgary, nu? Ei bine, intai ca nu mai ninsese de la Craciun si doi ca (poate tinand cont si de timpul scurs) a nins with a vengeance! Adica vine miercuri Ionela de la munca, stau un pic cu ea si apoi ii zic ca sunt foarte obosit si ca ma duc sa ma mai intind oleaca pana plec la munca. Afara, frumos, soare, cerul senin. Ma trezesc peste o ora jumate asa si zbang! vreo 20 de cm de zapada si ninsoare in toata legea in continuare! Drept pentru care am scos vestita lopata si am dezapezit aleea, sincer mi se facuse un pic dor.
Un lucru e clar, nu te plictisesti niciodata cu vremea pe-aici. In a doua zi de Craciun, ne hotaram noi sa mergem sa vedem o expozitie misto la Glenbow Museum si, cum nu mai iesisem de ceva vreme din casa, am zis sa mergem pe jos, ca nu e asa departe. Plecam noi si, din avantu pionieresc, apucam sa mergem ceva vreme pana sa ne prindem ca, de fapt, e cam frigut asa... parca mai rau ca de-obicei... Si pe masura ce mergeam, simteam cum ne ingheata toate cele incet-incet si ne dam seama ca de fapt e ger de-a binelea, cel mai crancen pe care l-am prins in Calgary pana acum! Mama lui de soare, ca era frumos afara si imbietor, si numai dupa ce iesi bang! un deget. Ne-am refugiat repede in C-Train, ca ala vine repede, in statie la bus se poate astepta si 15 min, ceea ce era cat se poate de nerecomandat :D. Bineinteles ca muzeul era inchis, deh, era Boxing day si toata lumea era out shopping, fara sa exagerez cam 9 oameni din 10 pe care ii vedeam pe strada aveau plase cu haine & stuff in mana, drept pt care ne-am bagat repede la un pub cu Roxana si Vlad, si nici nu am mai iesit decat vreo 5 ore mai tarziu :).

Intre timp aveam sa aflam ca afara erau niste dragalase de -23 grade, real feel -32. Cel mai interesant au fost cele 15-20 min de mers apoi, de la pub la Vlad si Roxana acasa, cand gerul se facuse si mai dragalas, nici nu vreau sa stiu cu cat. Norocul nostru a fost ca aveam ceva (vorba vine ceva) alcool in sange, dar tot era in asa hal de frig ca a trebuit sa o luam la fuga la un moment dat, doar sa ajungem odata la caldurica!! Roxana merita premiul intai fiindca era in fustita (!!!) si Ionela o mentiune ca a reusit performanta sa ii inghetete genele :D.

Si ce ne-am zis noi in barba? Bai, parca totusi nu e frig destul, unde sa mergem noi sa ne fie si mai frig? Si vine Adi cu ideea, hai ma sa mergem mai spre nord, mai sus de Edmonton ceva, sa vedem aurora boreala - un vis de-al meu de cand eram mic. Pana la urma am hotarat sa mergem nu 'mai' la nord, ci aproape 'cel mai' la nord, respectiv Fort McMurry, cea mai nordica asezare din Alberta. Un fleac de 840 km, o zi intreaga de condus, ce mare lucru?
Zis si facut, ajungem noi acasa - cu un taxi evident - ne culcam si a doua zi la prima ora vin copiii sa ne ia si pe-aci ti-e drumul. A fost tare fain drumul, ca road-trip, ca de aurora nici picior, evident ca am prins noaptea cu cea mai mica activitate, dar ne-am distrat razuind, cu cardul bancar, geamurile de stratul de gheata care se depusese - pe interior!! - cam tot drumul, spre disperarea lui Vlad, care a oprit la un moment dat la o benzinarie si a zis ca nu mai rezista, sa ne luam servetele cu alcool si sa stergem cu alea!! Cred ca mai avea putin si ne razuia el pe noi afara din masina, saracul.
Am ajuns pe la un 7 seara, ne-am cazat -  cu un pic de peripetii - si apoi am plecat sa o vanam pe Aurora. Gasim noi pe harta un parc in mijlocul orasului unde sa nu fie asa multe lumini si hai sa vedem daca apare ceva. Ne dam noi jos din masina, si bang! (un deget) ne pocneste. Bai baiatule, am facut vreo 100 de m dus si 100 intors si de data asta eram echipati cu ce aveam noi mai tehnic, da' nu credeam ca se poate sa fie asa frig. Cum sa va explic, a respira era un fel de a inghiti cristale de gheata si a le topi in nas pentru a le transforma in aer. Am lasat balta parcul, plimbarea si pe Aurora si ne-am refugiat - cum altfel - intr-un pub. Bun de altfel, muzica faina, bere buna, servirea excelenta (bine, eram singurii clienti intial, da' orisicat!). Am remarcat cu oares'ce strangere de inima ca domnisoara care ne servea purta doar o fusta scurta, ciorapi de-aia plasa, un tricou si ceva tatuaje; bine, eram in interior si era caldut, dar tot mi s-a parut ca prea ii sfideaza pe zeii nordului, care se chinuisera sa o puna si ei de un ger serios afara si iaca vine fatuca asta care face misto de ei.
Aaanyway, per total a fost fain si am simtit ca am luat si noi o portie mai mare din ce inseamna Canada, chit ca nu am vazut aurora - inca!, fiindca pana in martie nu se poate sa nu ma delectez cu spectacolul de lumini rosii-verzui din cer.
Apoi am venit acasa si deja in Edmonton erau vreo -5 grade, in Calgary aproape 0... venise Chinook-ul. Au urmat vreo saptamana si mai bine de temperaturi pana spre 10 grade - adevarata canicula pentru Calgary... si apoi zapada cea mare si brusca.
Sambata trecuta am fost la cina la vecinii de alaturi, de fapt toate 4 apartamentele au fost invitate, doar Tarra, care sta unde stateam noi inainte, nu a putut veni. Mi-a amintit de vecinii din PJ2, chiar daca astia nu-s la fel de haiosi sau calzi, este un inceput totusi...
Last but not least, miercuri a fost ultima mea tura pe noapte! de luni incep sa muncesc iar in tura de zi, s-a terminat cu programul de vampir!

Şoc şi groază: oamenii s-au distrat de Sărbători!

De când am văzut imagini de la revelioanele televizate, mă ţin de cap şi mă încearcă disperarea mai ceva ca în ''Strigătul'' lui Munch. Revelion la Paula Iacob acasă? Luciu dezbrăcată DIN NOU pentru popor, alături DIN NOU de alte femei? Aaaaa, şi domnul acela dansând o reporteriţă care nu ştia ce să apuce mai repede: microfonul sau mâna fermă a distinsului încurajat de băuturică şi de suava imbecilizare de sfârşit de an.

Nu am văzut ce era pe televiziunea publică. Dar cu siguranţă voi avea această nesperată şansă în anii care vor urma, la rubrica ''Dacă doriţi să revedeţi'' - repetată trist în fiecare noapte de Revelion, dar aşteptată cu atâta bucurie de toţi oamenii care se culcă să uite sau o preferă totuşi pe Paula Iacob.

Aveau dreptate prietenii când îmi spuneau că o mă apuce plictisul în Canada. Păi cu aşa ofertă de divertisment la ţărişoara noastră dragă, cum să nu te apuce, Doamne, iartă-mă, chiar bocitul?

Recunosc. Nu am văzut nici Fuego, nici Hruşcă. Prea am fost supărată că nu a rămas Hruşcă aici, în Canada, de Crăciun. Să mănânce şi el o sarma cu românii ăştia de departe, care au si ei nevoie de cel mai mare lerrrr să mai uite de dorul de ţara aia frumoasă, mai ales datorită marilor inteligenţe pe care le vedem la TV. Şi apropo, ce e aia un ler?

Şi m-am supărat. Parcă mi-aş lua oamenii dragi şi le-aş acoperi urechile, numai să nu audă dezastrul din jur. Şi apoi le-aş striga că merită să o ia de la început undeva, chiar şi într-o ţară plicticoasă, cu zăpadă în loc de orizont. Iar prietenilor pentru care emigrarea nu intră în discuţie nici măcar cu sinele le-aş spune să îşi taie singuri cablul. Nu de alta, dar chiar şi masochişti caută plăcere, nu se torturează aşa, pe degeaba.

Şoc! Şi noi am avut Sărbători, deşi plicticoase prin comparaţie. De Crăciun, am făcut întrecere de salate şi sarmale cu nişte doctoranzi plicticoşi, că nu ştiu să plagieze, fraierii, şi ne-am bucurat de cele 64 de sticle de vin câştigate de Adi la tombolă (staţi liniştiţi, mai avem). Iar de Revelion am fost la o petrecere de mexicani si iranieni. Oameni frumoşi şi talentaţi, veniţi să îngheţe aici desenând.

Îl las pe Adi să  vă povestească despre vânătoarea noastră de aurore boreale mai la nord, în a treia zi de Crăciun. Vă spun doar că era un  frig, măi, nene, de am avut senzaţia, când am coborât din maşină, că gerul, care dârdâia şi el, îmi dă două palme şi apoi mă muşcă de picior!

Despre curci şi alte animale simpatice

Dacă pentru o clipă v-aţi putea imagina colţul ăsta de lume ca fiind real, frumos, tihnit. Şi accesibil, că aici este problema. Când le-am spus alor mei, mândrilor membri ai familiei Curcă, că plec în Canada, jur că aproape am auzit bocetul acela prelung care însoţeşte moartea cuiva. Canada reprezintă încă pentru mulţi dintre noi un loc undeva pierdut în lume, unde vâjâie vântul, zăpada este cât casa şi vara şi unde, în general, viaţa ar fi suspendată. Pentru oamenii despre care facem vorbire, locuitorul Canadei este personaj de basm.

Când am mai telefonat acasă la vreun prieten, am avut uneori impresia că omul de la celălalt capăt al firului se chinuie să audă ecoul propriilor cuvinte, se aşteapă ca legătura să fie proastă, iar eu să spun lucrurile repede, ca un puşcăriaş la convorbirea sa săptămânală cu lumea de afară.

Şi totuşi există acel ceva care desparte lumile astea două. Nu am nicio definiţie pentru asta, nici măcar o tentativă de a o defini. Dar imaginaţi-vă următoarea scenă, repetată zi de zi, când merg la serviciu. Pe drum, trec pe lângă o casuţă, în curtea căreia este un câine care mă latră de fiecare dată. Iar eu, de fiecare dată, fără excepţie, am acelaşi prim gând: să sar în zăpadă, să mă ascund, să fiu gata de luptă. Ca în Bucureşti, unde apare maidanezul şi în casa scării, şi în crâşmă, şi-n spital. Aici maidanezi sunt iepuri sfioşi, care sar ei în sus când te intâlnesc, iar veveriţele mi-s sus pe gard şi îşi râd de ei.

Azi am vorbit cu Magda mea, care bea ţuică fiartă la noi la Iaşi, departe de gălăgia Bucureştilor, m-am facebookuit cu un coleg de facultate si mi-am adus aminte cum ascultam Elvis pe vinil la prietena din copilărie, Roxana.

În loc de sfârşit: colegul de facultate nu e deloc serios, ii place sa se joace cu muzica în loc să meargă la servicI:  http://www.youtube.com/watch?v=gN7Tz8EMDC0

 Să aveţi sărbători colorate. Prietenia şi săritul în zăpadă să ne unească.

Despre colinde si vin

nu stiu cand trecura astea 10 zile de cand intrai in concediu! dar imi amintesc feelingul din dimineata aia:
 am ramas pana pe la 7 jumate asa, sa termin niste mailuri ca na, urma o perioada imensa de lene, si, desi de obicei la fix o tai ca sunt rupt, acum aveam o darnicie asa in mine ca nici nu imi era somn.
si am coborat in strada si era un cer nebun, un albastru deschis de lac de munte inghetat in stanga si negru bezna in dreapta, o dimineata de vacanta perfecta.
am trecut ilegal strada in dreptul iesirii din cladire, am traversat parcarea de vizavi, jay walking again urmatoarea strada si am urcat in +15 (coridoare la nivelul I, cu mochetica, ce unesc toate cladirile din centru ca sa nu ingheti cat ''mergi'' prin downtown), ca era frigut vericule, si in +15 toata lumea cu cafeaua in mana se grabea la munca si eu ma duceam acasa pentru aproape 3 saptamani, dar era si fain sa miroasea a briose si omlete si a cafea proaspat facuta de pe la Sunterra, Seconnd Cup si alte cafenele de pe aici.
si, cand sa intru in Gulf Canada Square, era un grup de vreo 30 de oameni, adunati de pe la 5-6 companii - intelesai io mai apoi - plus o doamna la un pian, cantau colinde. Bai tata! si numai ce ajunsai eu si terminara un cantec si apoi imi cantara un Greensleeves, care, chit ca nu-i chiar colind, it's my favourite!
si mai departe, traversand pe deasupra Stephen Ave. si apoi prin Banker's hall si TD Square/ The core, si cobor direct in statie la autobuz, mare inventie si +15-ul asta :)
ce mai, a morning to remember!
La fel si ziua de ieri, cu tombola :D. Sa va explic cum fu cu Wine Lottery: fiecare putea sa aduca o sticla, 2, 3, si pentru fiecare sticla aveai 3 biletele in cutie. Unii (majoritatea) se adunara si in echipe, asa incat, daca era sa castige unu', imparteau apoi prada intre ei. Eu in schimb, cu o singura sticla, trimisa printr-un coleg in ultima zi in care se mai putea trimite, cu unul din bilete tras chiar la prima tragere (au fost 14 trageri, a cate 14 bilete) ce crezi? Am castigat :D :D. 64 de sticle, bai, baiatule!!! Al doilea bilet mi-a fost tras la pennultima tragere si pentru ultima m-am dus la firma sa fiu si eu de fata la marea finala. Ma luase cu tremurici cand au inceput sa se citeasca biletele si tot nu auzeam numele meu. Si, cand imi zisa unu' din spate ''Gata, mai, esti doar tu si cu (..un nume pe care nu am putut sa il procesez)!'' nu putui sa indrug decat niste monosilabice ''oh! really?'' si apoi iese numele aluia si, deci ramasa doar al meu in palarie si deci plecam acas cu sticlele,  tot la "really" eram blocat.. si apoi imi revin cu "Yess!!" si incep sa imi fac planuri cu cine si cand beau care sticla ...
in rest ce sa zic... a inceput sa fie mai iarna si aici, temperatura medie e mai degraba -20 decat -10, dar bag seama ca m-am mai obisnuit, ca mie chiar nu mi se pare asa frig, mai ales ca in mare parte din timp e senin si frumos de iti tot vine sa te duci sa te dai cu sania; a nins azi-noapte (deci avem zapada proaspata de Craciun), vreo 20 cm asa, si culmea! azi  - am fost sa mai cumparam ultimele detalii, ca a fost Ionela weekendul trecut sa cumpere grosul - nu era "circulatie ingreunata" sau drumuri inzapezite :). Inca mi se pare un pic SF cum iau astia zapada si o duc... undeva si nu sunt mormane negre pe marginea drumului care sa blocheze masinile parcate si trotuarele.
de maine o sa intram un pic in priza cu mancarurile, are Ionela in plan si cozonaci, si sarmale, si salata de boef, si mai stiu io ce, apoi o sa fie Craciunul, cu Roxana si Vlad, de Revelion suntem invitati la Alejandra si la Axel, prietenii nostrii mexicani, intre timp poate dam o fuga la munte cu Codrut si Lelia, deci agenda plina, drept pentru care Ionela doarme acum si eu bagai niste pui cu cartofi la cuptor sa avem in seara asta pana incepe programul gargantuelic :).
Hai va pup. si Sarbatori Fericite tuturor!

Acasa

Uita-te la ele. O fi suparate ca am castigat?

Bună dimineaţa, USL!

Scriu acest post cu marea convingere că şi morţii vor vota, astăzi, USL. Singurii care s-ar putea împotrivi acestei viitoare dictaturi roşii, cu personalităţi multiple - uneori felixiene, poate becaliene - nu vor merge la vot. Lehamitea de a alege din nou răul cel mai mic îi convinge pe mai toţi oamenii frumoşi pe care îi cunosc să stea acasă, în fotoliu, şi să urască ziua de azi. După închiderea urnelor şi anunţarea rezultatelor exit-pollurilor, mulţi dintre ei se vor interesa, probabil, de soarta prietenilor plecaţi de ceva timp în alte ţări, şi vor afla că oamenii despre care se interesează sunt încă la început, în ţara care i-a adoptat, şoferi, secretare, infirmiere sau poate muncitori necalificaţi, deşi au o diplomă, domle, ce dacă premierul însuşi e doctor plagiator al aceluiaşi sistem de învăţământ.

În provincia Alberta, în care locuim, este acelaşi partid politic la putere de 42 de ani. Nu înseamnă că este o continuă plictiseală sau că nu există opoziţie. Aproape că s-a schimbat puterea anul trecut, însă unul dintre reprezentanţii opoziţiei a spus o prostie. Despre homosexuali. Taxată pe măsură. Să mai zicem că premierul e o femeie?

Niciodată morţii din ţara mea nu vor vota o femeie. Le-a ajuns Merkel care le-a dat peste degete când au vrut să joace liniuţa cu UE. Din pricina asta, aş vrea să le spun prietenilor mei frumoşi că votul lor o va ajuta pe Merkel şi tot ce înseamnă Europa deşteaptă, de care, în caz contrar, ne vom izola.

Astăzi mă bucur că sunt în Canada. Oricât de mult sunt legată de ţara mea, creditarea prin nesancţionare a plagiatului, hoţiei şi prostiei are puterea de a mă arunca, aproape cu totul, pe alt continent. Şi sunt dureros convinsă că USL va trece astăzi peste orice prag. Bună dimineaţa, USL. Noapte bună, România!

Ionela

still alive and kicking!

salutare salutare!!
am zis sa mai scriu si eu ceva ca a cam monopolizat fimeia asta a mea blogul.. nu ca ma plang, mind you, face audienta de numa' , dar ma simt asa cu musca pe caciula un pic :)
deci, ce mai veste poveste? pai no big change, hranim veverita, inca ne miram de iepurii care apar in fata cand te astepti mai putin, de casele si copacii impodobiti care mai de care, ce fu de Halloween, da ce e acu, oalei, zici ca e concurs frate!
ne luaram si masina (Toyota tercel), care in afara de faptul ca scartaie si partzaie e f buna. scartaie (credem) fiindca trebuie schimbata cureaua de transmisie, si partzaie fiindca pasamite are nush ce fisura pe undeva pe toba, mica mica, de nu a gasit-o mesteru da destul de producatoare de sunet ca sa o alintam 'flatulenta' cand aceleram pe la 80 pe Blackfoot drive, in drum spre vreun hipermarket. e frumos asa, sa ajungi la superstore sau ikea pe 'bulevard' cu 3 benzi pe sens si intersectii denivelate - pai sunt mai multe interchange-uri intr-un singur cartier decat sunt pe toata autostrada bucuresti constanta (felicitari, apropos, e o treaba sa ajungi la vama veche in aprox 2 ore si un pic :) ). ultima data cand am fost la cumparaturi, de bucurie ca am ajuns asa repede, ca am avut si gps care sa ne zica pe unde sa o luam, am si spart $300 dolari, niste nemancati frate! sa vezi mormanu de carne, zici ca ne pregatim pentru armaghedon. ne-am mai trezit si cu un ditai curcanul 'cado', presupun ca daca te-au vazut cheltuind peste $250 iti dau animalu gratis, inseamna ca ti-e foame rau, si in Canada asta nu prea se face.
sa zic si de frig, nu? paaai..na, nu prea fu cine stie ce. poate si unde ma incordasem bine de tot, la cat m-au amenintat toti sa vezi tu cum o sa degeri la iarna! ca am cam trecut cu vederea cele 2-3 ocazii cand chiar a fost frig, fiindca vorba aia, dabea erau -20, ori eu ma uitam mult mai jos, si vazand ca nu-s -30 inca, stateam linistit. A cam venit in valuri pana acu, si anume de vreo 3 ori s-a intamplat asa: nins bine de tot 3-4 zile, bagat un -18 _ -22 asa sa prinda frumos 1-2 zile, si apoi incet incet inapoi spre 0, 5, 7 grade, pana se topeste (aproape) toata. O singura data am cam patit-o, am mers la un 'movie night' cu niste prieteni, mexicani, iranieni si romani la o fata acasa, si am zis ca sta aci aproape - si era aproape, cam 2 km asa. Da mi-am dat seama cand am ajuns ca diverse bucati de picior dadeau asa o senzatie de lipsa si incepeau incet-incet sa revina la viata :).
Dar in general e ok, ziua e soare deci oricum e mai bine, si seara ori ma duce Ionela ori autobuzul e f aproape si de la statia din centru pana la munca merg prin +15 . V-am mai zis de asta, mare inventie :) Coridoare asa prin (cam) toate cladirile din centru, cu magazine, cafenele, restaurante etc, ca sa nu fie nevoie sa mergi pe jos cand e prea frig.
CU munca e ok, mi-am intrat in ritm destul de bine ca sa fac 'peste norma' sa ma ia sefa la ochi asa ca prin ianuarie sa pot sa aplic linistit pentru o noua pozitie, la alt departament mai 'senior'. pana atunci, saptamana trecuta, asta si urm muncesc numai cate 3 zile, si de pe 12 intru in vacanta, asa ca nu ma plang .
Imi e dor si mie de prietenii din Romania, si ma uit asa cu inima indoita ca lipsesc la niste evenimente- se marita GG, prietenul si coleg inca de cand stateam prin camin, Razvan are bebe, fu ziua lu varmia Andreea zilele trecute... Dar asta e, mai vorbesc cu unii pe Skype, mai dau like pe FB la altii si o sun pe mama si pe sormea, si imi mai trece. Si cand mai citesc presa din Romania, imi trece si mai si - desi incerc sa nu mai citesc asa mult. Era un articol in EVZ despre cele 6 cele mai comune moduri de frauda la alegeri si totul suna asa firesc si mai ales usor de facut ca am avut o senzatie de Kafka sau Ionescu, absurd cu care te obisnuiesti si il iei ca atare, incat devine realitate. Si cum se poate vere, sa cheltuiesti jde milioane pe parcarea de la Univ (nu mai zic de cum arata la suprafata) si sa fie plina doar jumate, da pe sus plin de masini parcate ilegal?
Eh, ma rog, lasa astea, voiam doar sa zic ca noi suntem bine. Planuiesc o excursie prin vreo statiune din BC, una cu hot springs ca sunt multe, undeva dupa 20 ca poate vin si Vlad cu Roxana cu noi, si o sa mai povestesc cum fu acolo.
bye!!!!

Duminica în familie

Tocmai am dat peste un articol recent semnat de o fostă colegă de facultate, fată de care mi-s tare mândră de altfel, cu un titlu mai mult decât puternic: ,,Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Şi uite aşa am devenit handicapaţi.''

Şi uite aşa mi s-a pus un nod în gât, în genul ăluia de care am vrut să scap când mi-am părăsit părinţii, prietenii şi ţara. Ţara ,,Câinelui şi căţelului", cum îi spun eu, pentru că îmi aminteşte, iată, şi de pe alt continent, că suntem rasişti, xenofobi, homofobi samd, deşi noi ne luptăm îndârjit, ca români, cu discriminarea. Nu fata care a scris m-a supărat, nicidecum, ci industria şi societatea care a permis aşa o treabă urâtă. Şi ţara asta care nu se mai satură să îşi râdă de cei mai în nevoie. Doar nu s-or ridica toţi handicapaţii să îi fugărească şi să îşi ceară dreptatea, nu?

Call me a bitch, but don't be one şi nu lua handicapul în derâdere. Am învăţat o lecţie grea în România: dacă nu ai pe cineva în familie cu handicap sau printre prieteni, nu poţi înţelege ce înseamnă şi nu poţi să te autoeduci să nu mai îţi iasă ,,Zici că sunt handicapat!, ce handicapat! băi, handicapatule!'' Şi am mai învăţat că sunt frumoşi oamenii care trăiesc cu un handicap - fie că îl au din naştere, fie că l-au dobândit într-un accident (şi nimeni nu se gândeşte că i s-ar putea întâmpla). Au acel ceva care ne lipseşte nouă, celor care doar ne plângem cât de perfecţi suntem şi cum ceilalţi nu văd asta.

Duminică, pe 2 decembrie, la TVR1, la 14.30, Gala Persoanelor cu Dizabilităţi. Universul poate fi mai larg.

PS: Mătuşa mea, Mihaela, avea sindrom Down. Duminica asta va  fi frumoasă, ca şi cum am fi împreună.

Gimme me sugar, baby!

Cred că unii dintre voi ştiu povestea cu primul nostru animal de companie, pe care l-am avut când ne-am mutat în casă nouă în România. I-am spus Jerry. Şi da, este vorba despre o rozătoare. Care s-a dovedit până la urmă un şobolan, ajuns în apartamentul nostru nou de la mansarda romantică prin gaura de la hotă, sobolan care se delecta cu bunătăţile cumpărate de la supermarket şi depozitate pe jos, căci nu aveam mobilă. Jerry a trecut prin mai multe etape. Întâi a fost doar Jerry. Apoi a fost Jerry Captivus, cât a stat închis în baie, unde speram noi să îl prindem în capcană. Rămâne în istorie ca Jerry Babanu'. Îl avantajau dimensiunile, ce-aş mai putea zice.

Aici, în Canada, avem un nou animal de companie. Îi spunem "Fata". Tot rozătoare e, dar mai drăgălaşă, că, deh, avem şi noi gusturi mai bune dacă tot ne-am lăsat de stres. Veveriţa despre care vorbim e neagră şi sărită de pe fix. Adi a fost cel care, sub privirile mele dezaprobatoare ("alooo, ai 34 de ani!"), a început să-i lase alune pe mocheta din fata uşii. Nu oricum, alune glazurate, de m-am temut că inventăm veveriţa diabetică. Şi aia venea şi le înghiţea, dar noi nu prea o băgam în seamă. Până într-o dimineaţă de weekend, când dormeam duşi ca în orice zi fără muncă. Numa' că animalu nu ştie când e weekend, aşa că, dezamăgită de lipsa alunelor, a început să ţipe. Aşa de tare, că ne-am trezit. Crăcănată, bălăngănindu-se pe o creangă, urla: "Gimme me sugar, baby!"

Şi i-am dat. În fiecare zi de atunci. Între timp, am trecut-o la alune sănătoase, fără zahăr. Tot între timp, ea şi-a făcut un prieten. Dar a fost doar pe interes, că veneau împreună pe preş, ăla îi halea alunele şi atât. Fata noastră s-a deşteptat între timp şi l-a lăsat pe profitor. Vine din nou singură, îl pândeşte pe Adi când pune alune şi apare imediat după cu burta goală şi coada foarte neagră în zăpadă. 

Azi am gasit-o în cutia poştală. Oare vrea să ne la lase vreo scrisoare de mulţumire? S-a speriat fata, a fugit aşa, pe vertical, cât ţine tot peretele exterior. Şi eu m-am speriat, ţin să zic. Orişicât, nu cât m-am speriat când m-a ameninţat Adi cu  "Te scot în zăpadă şi te bat cu veveriţa la fund". Asta da imagine despre Canada!

Jurnalul de dor al pinguinei Atâtica

Faza I: Văleu!

De când mă ştiu, sunt nebună cu munca. Mă identific cu serviciul meu şi intensitatea vieţii mi-e dată de farmecul lui. O fi prost sau nu, la vârsta asta mai greu shimbi obiceiuri prosteşti. Ce te faci, însă, când ajungi să nu îţi placă sau, mai rău, să nu înţelegi exact ce faci? Orice altă limbă, oricât de bine o ştii acasă la tine, nu ajunge la fel de repede la neuron ca limba maternă. Îţi dai seama de asta când ajungi să trăieşti, găteşti, împrieteneşti, suni la doctor şi altele. Şi astfel lumea la muncă îţi spune, scurt: ''Sună acolo.(audible)..bjddhsdjsahdsa (non-audible).... OK?" şi, după vreo 3 minute, te loveşte. Oare unde o fi zis să sun? după una-două experienţe asemenea, îţi vine să jeleşti ''Văleuuu, văleeeuuu!''. Cum să spun că nu mi-s chiar aşa proastă?

Faza II: Contextuzalizare. Că-i mai bine. Precis.

Întotdeauna o certam pe prietena Anca. Pentru că, deşi ajunsă în State cu acte în regulă, unde îi plăcea tare ce făcea, voia sarmale şi la crâşmă pe Lipscani. Nu aş fi avut cum să înţeleg că, de fapt, prietenii erau cei care lipsesc. Oameni care să înţeleagă exact ce zici, repede, fără "Văleuuuuu!". Şi din nou: "Văleuuuu!"

Faza III: Revenind...

Întotdeauna mi-a plăcut Ada Milea. Recunosc, m-am îndrăgostit un pic mai tare de soţ când am aflat că o cunoaşte, a fost la ea la Târgu Mureş în studenţie, iar Ada (nu că-i frumos să fii familiar?) i-a cumpărat parizer. Lui şi altor derbedei, deh... studenţi manieraţi şi flămânzi. În ultimele zile, ascult Apolodor al lui Gellu Naum, interpretat de fimeia cu ochii verzi nebuni şi, uneori, costum de ski la concerte, Ada Milea. 

Faza IV: Decret de la pinguina Atâtica.

Apolor este un pinguin călător care pleacă de lângă cămila Suzy şi de lângă alţi prieteni din circul de la Bucureşti unde lucra, căci îi era dor de fraţii lui din Labrador. Aşa începe, aşa se termină: ''Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!''

http://www.youtube.com/watch?v=5yeDIibFCDM

Ibricul, gulia şi prostia

Astăzi este prima dată când scriu cu diacritice de când sunt aici. În ultima vreme, mă apasă că nu pot zice pe limba mamei, aia moldovenească plină de zvâc, orice îi vine unui om să spună minut după minut în viaţa lui măruntă. După umila mea părere, cred că proaspătul imigrant suferă cel mai tare nu după leuştean, sarmalele şi micii turcilor, ci după libertatea de a se face înţeles şi cînd vrea să cumpere gulii, şi când se dă deştept.

În ultima vreme, nu am fost deloc deşteaptă. Din contră. Aş putea spune că nici când am trăit o vară cu povara corigenţei la matematică, într-a şaptea, nu m-am simţit mai supărată pe micimea mea. Na, traduceţi voi asta cu micimea! Nu aş şti într-o mie de ani cum se zice la maşinuţa aia de face găuri în hârtie ca să o pui la dosar şi deja m-am plictisit eu să îi pun pe oameni să-şi repete numele, care, în majoritatea cazurilor, sunt Popescu, Ionescu, Johnescu. Maşinuţă, maşinuţă, dar mare-i ruşinea faţă de mine însămi că nu îmi vin în minte cuvinte pe care altfel, acasă, le foloseam pe englezeşte intercalate cu moldovenismele mamei.

Al naibii dacă m-am gândit vreodată că va fi important să ştiu să cer ibric pe englezeşte. Iar de asta ai nevoie rar, dar să vezi altele cum te frustrează. M-a impresionat o fostă colegă din România care mi-a pus în vedere, cu limbă de plecare, să nu îmi pierd simţul umorului. Nu mi l-am pierdut, doar că aici dau mult din mâini şi mă maimuţăresc mai mult. Că e greu să zici repede cuvinte care-ţi curg deja în româneşte prin căpşor. E ca şi cum aş traduce limba românească în semne.

Toţi ceilalţi imigranţi din jur îmi zic că trece. Mă întreb după câte vizite la piaţă şi după câte momente de idioţenie magistrală în faţa perforatorului de hârtie, spre care arăţi doar şi spui: holes, holes...

PS: După cum probabil aţi dibuit până acum, frunstrarea de piaţă şi viaţă îmi aparţine mie, Ionela, soţie de om cu două facultăţi de matematică şi căruia îi plac foarte mult guliile.

si dupa cum ziceam..

Lucrurile incep sa se aranjeze incet-incet si sa intram intr-o oaresce normalitate.
Adica  Ionela are si ea acum un job, dupa PR card si carnet, deci nu se mai simte cetatean de mana a 2a :). Jobul e doar contract de 3 luni si sa zicem ca nu o incanta, dar e la un ONG mare (United Way) si e un prim pas f bun. Incepem amandoi cat de curand (speram ca la urmatorul salar) cate un curs, ea de adobe, eu hmm.. ma mai gandesc un pic... A, si sa nu uit, lume lume, pe 15 dau si eu examenu de carnet!! ce ziceti de asta? Minunea e pe cale sa se intample :d
M-am obisnuit cu tura de noapte, dupa perioada in care eram stresat sa fac cat mai multe, m-am linistit, si culmea! fac de fapt mai multe, si am timp sa trec si prin portalul astora de cursuri unde au tot felul de chestii gen continuous improvement sau introducere in diverse aplicatii de Oil & Gas. A fost fain cand mi-am luat juma de 'zi' libera si am fost la concert la Buddy Guy, dupa care am venit la munca, bine dispus si tot :).
Apropos de concert, tataie la 76 (!!!) de ani e incredibil de haios si carismatic, sa il vezi cum oprea melodia sa ne mai povesteasca ceva, cum se plimba prin sala cu chitara in mana, improvizatii si poante pe capul lui, un joie de vivre cum ar veni de zici ca d-abea acu se aseza si el ca lumea la masa si ii place ce are in fata. Respect!
Am mai fost de 2 ori la munte cu Timur, da nu apucai sa pun poze, indata ce mi le trimite le urc pe picassa undeva si pun linkul pe facebook sau undeva...
A ajuns in fine si Roxana, sotia lui Vlad (si colega mea de facultate) pe-aci, bineinteles ca am facut un gratar pe cinste, ma rog, Maestrul Vlad a facut, cu care ocazie am terminat si sticla de whiskey pe care de-abea o luasem de o saptamana.. hmm, oare sa ma ingrijorez? :D
Pe 1 noiembrie ne luam si masina, asa ca o sa mai dam si ture pe langa Calgary, sa descoperim ce e in jur. Din noiembrie incepe sezonul aurorelor, e unul din visele mele de cand eram copil sa vad o aurora boreala, e, de-acu doar un pic mai e pana sa ma uit in sus si sa vad perdelele verzi si albastre falfaind pe cer.
Altfel, stiu ca o sa radeti dar am avut o toamna f frumoasa chit ca scurta rau :). doar recent au mai scazut temperaturile pe la 8-10 grade, adica saptamana trecuta, ca in weekend tot 18-20 au fost, daca nu mai bine. Plimbarea pe langa rau printre copacii din ce in ce mai nudisti si cu covorul din ce in ce mai mare de frunze pe pajisti e cel putin la fel de faina ca in vara. Fiind mai intuneric insa, era sa fac niste accidente, odata cu niste rate care traversau aleea in sir indian (lung) fara semnalizare, nimic, alta data cu un iepure pe care l-a speriat o masina si a schimbat banda, asta, pajistea, trecand brusc peste pista de bici de era sa intre sub rotile mele, vreo 3 veverite care isi disputau o aluna si alti participanti la trafic la fel de interesanti.
Cu stirile din tara in continuare incercam sa nu ne mai enervam asa tare, si in general ne iese, cu putine exceptii gen DD si sacii de bani, Ponta care se roaga de rusi sa vie sa ne ia sau mai autentice, asa din curte : in fine se va trage canalizare la noi la bloc in Prelungirea - evident ca printr-o mare spaga, ca deh asta e cursul firesc al lucrurilor in tarisoara noastra.
e, asta fu si postu' din Octombrie ... glumesc! adica, sper ca glumesc, eu chiar voiam sa postez mai des, sa vedem cum imi iese de-acm incolo.

Dar... buna dimineata!

Azi m-am trezit cu un mare dor de Vama. parca as avea nisip in ...sosete si mirosul acela de fericire in par. si am zis sa scriu si eu, ca tot ma bate domnul Glavan la cap ca nu exist. si poate asa e, nu prea exist, nu spun, nu muncesc, nu scriu. dar azi sunt ok, ma simt ca in Vama si ... iata:

astazi este cea mai normala dintre zile de cand sunt aici. am dat examenul de conducere de dimineata (F daca il mai dau vreodata in viata, ca l-am luat dupa grele incercari si un sfert de masina cash) si l-am luat. in sfarsit. a fost ca si cum mi-as fi cumparat un bilet de tren. gata, sa calatorim! ne-am intors acas' si ne-am apucat sa bem bere. ca la Vama, la ora 12.00, la micul dejun. oua (in pizza) si bere. buna treaba!

am mai dormit, am mai gatit, am mai citit o stire despre metroul din Romania. idiotii, pana la alegeri ar putea sa vanda Drumul Taberei, ce mai conteaza o linie de metrou, un imprumut...

incep sa imi revin. am inceput sa fac lucruri, sa citesc in mod constient cartile mele, sa fiu din nou critica, sa nu mai fiu pasarica zgribulita de la glazvant. mi-e dor de ai mei si de prieteni. si de Vama, ceea ce inseamna ca exist! bare with me. I have cookies!

http://www.youtube.com/watch?v=Cs2xZNcwmT0

(descoperiti azi. sunt din Canada. tare as vrea sa ii ascult din Vama)

ce mai e nou pe frontul de vest

Da, da, stiiiiu, nu am mai scris de mult, cred ca a lu' Sima fu in concediu de nu mi-a dat vreo 2 capace, hai sa vedem ce se mai intampla.
..io mi-am cam intrat in ritm la munca, m-am obisnuit cu majoritatea aplicatiilor si cu tool-urilor folosite, tot felul de chestii de resetat parole, cu ce trebuie facut in majoritatea situatiilor, aprobari, instalare, verificare, confirmare, etc; ma inteleg bine cu mai multi colegi, dar mai ales cu 2 care stau fix langa mine, Alex si Ryan, care sunt avatarul perechii de geek/nerd friends, discuta tot timpul despre ultimul joc video, stiu pe dinafara componenta celor mai obscure formatii de trash/speed/death metal, ce efecte speciale s-au folosit in ultimul Batman si fac poante doar in IT slang..
.... ne mutam! upstairs, scapam de Elefantina!!!! ieeeee! se elibera apartamentul de sus, nu fix de-asupra, ci alaturi din duplex, si de la 1 septembrie suntem acolo oficial, de fapt incepem sa ne mutam week-endul asta!...
... ne-am luat bilete la Buddy Guy!! unul din taticii blues-ului, care i-a invatat chitari pe alde Hendrix, Clapton sau Stevie Ray si care still plays a mean guitar, face super show-uri, de-abia astept sa se faca 26 sept!
..aseara a trecut Sorin cu Larisa sa ne ia si am fost la Fireworks festival, se pare ca era deja a V-a seara, io habar nu aveam ca se intampla asta. Aseara a fost spectacolul USA, au mai fost Brasilia, China, Germania si nu mai stiu cine; festivalul are loc pe malul unui lac undeva in sud si se aduna multi oameni asa pe pajiste, cu paturi, scaune si ce mai au, si stau si se uita la artificii, care-s aprinse pe cealalta parte a lacului si mai ales care-s sincronizate cu muzica, baga la difuzoare diverse franturi de melodii, de la Black Keyes la Katty Perry, si artifica se invarte in ritmul melodiei; la un moment dat se mai repetau (au durat cam 30 min), dar am vazut multe smecherii noi, pe care nu le mai vazusem..
...continui sa ma duc cu Olga la munca si imi place senzatia pe care o am dimineata cand ies din casa si simt mirosul ala de dimineata racoroasa si ma indrept spre rau si pista de pe malul lui si ma intalnesc cu alti biciclisti pe drum, incep sa simt si eu incet ca I belong.. vad cum scade nivelul raului incet, apar pietre sau insulite care erau acoperite inainte, devine mai transparent de ii vezi fundul pe aproape toata latimea, chiar si unde e mai adanc, prin downtown, iar asa unde era pana acu nusce groapa acum deja sunt la etajul 8 la o noua cladire 'high-rise', 4th street, pe care ma intorc eu, e in curs de reasfaltare cu un panou electronic care isi tot cere scuze si zice ca uite incepu lucrarea pe 14 august si se termina pe 3 septembrie, ma mir ca nu zice si ora; cu toata inclinatia spre instabilitate a vremii in Calgary, cica if you don't like the wheather here, wait 5 minutes, in general am avut parte de vreme buna, de fapt nu prea a plouat in ultimele saptamani -  drept pentru care a trebuit sa ies si sa ud iarba din jurul casei ca incepuse sa se ingalbeneasca, lucru care nu pot sa zic ca mi-a displacut - dar in schimb ieri a plouat de 2 ori - o data cand ma duceam io spre munca si o data cand ma intorceam, doar cate 15 minute, dar cu tot tacamul, cu vant cu tot, sa nu zic ca a lipsit ceva, deh
...ce sa mai zic? ne-am luat aspirator, am zis sa il comandam online de la Walmart, ca parea mai ieftin decat sa mergem la cel mai apropiat magazin, si ce zici vericule, l-au trimis taman din Mississauga, Ontario, 4 provincii mai spre est, cam 2700 km asa....
eh, cam atat, mai povestesc cand mai am ce, pa pa!

Zmeura de pe strada mea

Zisai sa scriu ceva repede ca acu trece saptamana fara vesti si iar ma ia la rost al lu' Sima.
Am fost ieri la munte, dar din nou povestesc doar cand am si pozele. Dar ce poze!
Saptamana asta am fost in fiecare zi cu bicicleta la munca. 5.2 km, 20 minute, mers pe pista 80% din drum si apoi vreo 10 blocuri in downtown. Cam in fiecare zi impresionat de cate o chestie, ba un sofer care imi da prioritate, culmea!, ba niste  tronsoane de pe pista care sunt refacute ori pur si simplu de numarul de biciclisti pe care ii vad. Joi parca, eram la o intersectie vreo 7 bicle si o singura masina. In downtown! Am rezolvat si cu parcarea, am intrebat la secretariat si am aflat ca exista rack de bicle la demisol, mi-au programat cardul de acces sa pot sa deschid si poarta de la parcare si acum Olga sta frumos si safe :).
Sa va povestesc de drum un pic: merg pe pista cam 500 m pana la Memorial Drive, o autostrada urbana pe care o supratraversez pe un pasaj facut pt pietoni si biciclete, apoi pe malul raului - the Bow - cam 3 km. Asta rau de munte, remember Calgary e la 1000-1060 m altitudine, e cam nasol la intoarcere ca bate vantul in sensul lui de curgere, dar altfel, curat, pitoresc, mare, repede, pe o bucata mica ma simt ca in excursiile cu Vlad cu bicla pe vreo vale din aia de munte.
Apoi traversez Peace Bridge, proiectat de Santiago Calatrava - e si aci o poveste. Se pare ca au atribuit contractul direct, fitze, voiau si ei sa aiba ceva proiectat de cineva faimos, si, cum a si costat vreo 120 mil de coco, s-au cam suparat unii, ca cica nu ar avea chiar asa utilitate. Ei, pana la urma l-au facut si e folosit de mai multi oameni decat estimasera ei, asa ca pana la urma au dat-o la pace.
Dupa pod, intru in downtown, si, daca am ghinion sa prind rosu, stau cam la fiecare intersectie :D sau din doua in doua. Daca prind verde din prima insa, stau la maxim 2 stopuri (din 11 - traversez 11 strazi pana la cladirea unde lucrez).

Altceva...pana la urma nu m-am mai dus la referendum...m-a enervat Base, daca el nu se duce, io de ce sa ma chinui sa ma duc atata amar de drum sa-l votez? Oricum, si el e varza, cel mai bun vot e nici-un vot. Ar fi fost frumos sa fie ca in Eseu despre luciditate, sa voteze toata lumea cu vot nul. Poate ar fi inceput si ei sa isi dea seama - toti - ca totusi nu de ei e vorba aci si care cum sa isi dea mai tare la gioale, ci de omu de rand care vrea si el saracu sa aiba cu ce sa isi plateasca rata. In rest, incerc sa nu ma enervez prea tare, dar cand vad cum reusesc alde Ponta & Crin sa dea cu bata in balta efectiv in fiecare zi, ca nu e zi sa nu dea o perla  sau sa nu o faca de oaie, gen Crin Ich bin ein berliner sau Ponta care se gasi sa stea taman langa Medvedev la Olimpiada. Daca imi placea asa de mult de Base, nu mai plecam din tara, dar ce se intampla cu astia intrece orice cosmar.
Anyway.. hai sa ajungem si la titlul postului, iaca ce am gasit pe aleea din spate, pe unde se intra in parcare :d

Pentru ei bag seama este doar asa, estetic, dar io depun marturie ca au gust foarte bun :D.